8 Martie, prilej de declaraţii şablon şi de buchete oferite cu zâmbet fals-dulceag… Dacă ne-am detaşa puţin de această abordare comodă, poate că am accepta cu toţii, femei şi bărbaţi deopotrivă, un altfel de buchet: unul de fapte reale, din lumea reală, cea construită de bărbaţi.
O lume în care locuiesc desigur şi femeile, care musai trebuie să fie recunoscătoare că au o zi… a lor, chit că reprezintă mai mult de jumătate din umanitate.
În primul rând, să recunoaştem că trăim într-o lume a principiilor masculine, o lume a egoismului, a supremaţiei forţei brute, o lume a dominaţiei, condusă sub semnul războinic al lui Marte.
Argumentele celeilalte jumătăţi a omenirii, o lume a altruismului şi înţelepciunii mamei natură, a respectului pentru viaţă, pentru valoarea vieţii nou create, – sunt trecute sub tăcere.
Măcar acum, de 8 Martie, dincolo de declaraţiile de dragoste şi respect, sincere sau mai puţin, să recunoaştem că am construit un sistem al dublului standard.
Pentru aceleaşi fapte, un bărbat este numit cu complicitate apreciativă şi este bătut şmechereşte pe umăr – „mare crai”! Se spune – „umblă din floare-n floare”, „ce mai, e bărbat, e sănătos”, „eh, îi place viaţa”. În schimb, o femeie căreia îi „place viaţa” în egală măsură şi care are un echivalent al relaţiilor respective e catalogată în fel şi chip, cu exprimări greu de reprodus şi pusă la zid de societatea neiertătoare. Şi, chiar aşa, ce e cu atâta iertare? E drept, a fost o excepţie: un bărbat a ştiut să ierte o femeie care a greşit, ba chiar i-a salvat viaţa şi i-a îndemnat pe cei care voiau să o execute să-şi vadă mai întâi păcatele lor. Şi abia apoi să ridice piatra.
Dar acel om s-a numit Iisus din Nazareth, şi cine este el să dea lecţii încruntaţilor cu bărbi sure care fac legea în zilele noastre?
Asta ca să nu mai vorbim de situaţia oribilă a femeilor şi fetelor refugiate, care trăiesc calvarul neştiut al agresiunilor din taberele de refugiaţi, de recent introdusele teste empirice de virginitate care pot da naştere unui şir de drame neştiute în Afganistan, de reacţia negativă a liderilor religioşi din Pakistan la condamnarea oficială a sinistrelor „crime de onoare”, de interzicerea simplului fapt de a te ţine de mână cu femeia iubită pe stradă, sau de fireasca prezenţă a acesteia la volanul unei maşini, în Irak sau Arabia Saudită.
Consultaţi doar portalul „Women in The World” al New York Times şi veţi avea parte zilnic de porţii de revoltă asemănătoare! Iar de cealaltă parte, în Vest, avem de la producţii cinematografice oribile, care promovează exploatarea şi degradarea femeilor (ba mai sunt şi apreciate de critici), până la oceanul de postări misogine şi sexiste de pe facebook, unde nimeni nu pare să realizeze că bancurile care pun automat pe fruntea blondelor eticheta ignoranţei şi frivolităţii pot fi la fel de ofensatoare ca şi remarcile rasiale, antisemite ori xenofobe.
Nivelul de democraţie al unei societăţi are ca fidel indicator drepturile acordate femeilor, mai bine zis câştigate de acestea, prin lupta sufragetelor şi a altora la fel de curajoase. Misoginismul nu este altceva decât un complex al neputinţei, încorsetat de bigotism, tradiţii aberante şi dogme, în faţa farmecului primordial al naturii şi creaţiei.
Indiferent de religiile care se bat cap în cap pe această planetă, de parcă asta ar fi menirea lor, principala precocupare a liderilor aşa-zis „spirituali” este, dincolo de faţada poleită cu „bune” intenţii, să limiteze personalitatea femeilor, să le „pună la punct”, să le ia vocea din adunările publice. Pentru aceşti lideri, cea mai mare realizare pare a fi reducerea la tăcere a mai mult de jumătate din exemplarele fiinţelor umane de pe planetă, pe motiv că ar fi vinovate de „păcatul originar”.
Şi, da – sunt de acord cu o zi a bărbatului, chiar dacă s-au făcut destule glume pe seama asta.
Cu condiţia ca toate celelalte zile din an să fie ale femeii. Adică, exact invers faţă de cum este acum. Pentru o înţelegere reciprocă mai bună, ce spuneţi, sunteţi de acord cu acest schimb? Măcar un pic, de „probă”, câteva secole de acum încolo…