În timp ce pentru majoritatea persoanelor sărbătorile pascale îndeamnă la bucurie, pace și lumină, pentru semenii mai puțin favorizați de soartă, cuvântul ce descrie această perioadă rămâne cel obișnuit din viața cotidiană, sărăcia.
Aceasta este și situația Gizelei Kareta, de 60 de ani, care la fel ca alte familii din cartierul lugojean Mondialul Bocșei, percepe lumina ca fiind becul ce pâlpâie slab într-o odaie sufocată de mucegai.
Povestea acestei femei avea toate șansele să fie una frumoasă, trăită și spusă în ton optimist, însă de-a lungul vieții evenimentele au luat o turnură nu tocmai favorabilă pentru o bătrânețe lipsită de grija zilei de mâine.
Născută fiind în județul Harghita, odată cu căsătoria a numit acasă orașul de pe Timiș, loc care după cu moartea soțului, în urmă cu zece ani, i-a devenit suspin.
”Am venit în Lugoj atunci când l-am cunoscut pe soțul meu, iar înainte să ajung să locuiesc aici (n.r. Mondialul Bocșei), în aceste condiții, am locuit pe undeva pe lângă târg; acolo era acasă, însă pe zi ce trecea mi-am dat seama că nu îmi permit să stau acolo, am devenit sufocată de lipsa banilor”, spune Gizela privind în urmă.
De atunci și până în prezent senzația de sufocare doar și-a schimbat modul de acțiune, iar pe lângă o lipsă acută de finanțe, aceasta este completată de igrasia care te lovește de cum pășești în acel spațiu mic, vechi, cu pereți umezi, pe care cu greu poți defini culoarea. În conștiința poporului român este adânc înrădăcinată concepția că ”un necaz nu vine niciodată singur”, idee întărită de nenumăratele tragedii cu care viața a pus-o față în față, după moartea soțului supărările necontenind să bată la ușa femeii.
”Soțul meu a decedat acum zece ani, iar atunci am rămas eu și patru copii. Erau deja adulți, cu familie, când am cunoscut o altă durere, mai mare, mai greu de înfruntat, aceea de a-mi pierde doi dintre copii, la diferență de trei ani – unul a decedat spânzurat dintr-o greșeală, iar celălalt s-a stins după lupta cu cancerul; pentru o mamă aceasta e cea mai grea încercare”, ne dezvăluie cu vădită tristețe femeia.
Ca și cum destinul a considerat că durerea sufletească este prea puțin, femeia a avut de trecut peste alte încercări, o tumoare, dar și o intervenție chirurgicală prin care i s-a înlăturat un rinichi ce nu mai funcționa, rezultatul fiind durerea fizică, oboseala și dependența de anumite medicamente ce îi reduce considerabil veniturile și așa la limită.
Gizela povestește însă zâmbind că bogăția ei în momentul de față, antagonic sărăciei lucie în care își duce existența, sunt doi nepoți care locuiesc cu ea într-o casă improprie, Violeta și Ion, cei ce îi sunt sprijin și mângâiere.
Deși femeia întâlnește zi de zi sentimentul neputinței, iar mesele ”în familie” nu sunt nici pe departe cele mai hrănitoare, hainele sunt cârpite, iar minimul de confort lipseşte cu desăvârşire, un lucru uimește – femeia nu cere, își poartă luptele ”în șoaptă”, nedorind să fie povară.
În ochii ei se pot întrezări însă cu ușurință licări de speranță la mai bine, de a putea câștiga măcar o dată lupta cu viața, nouă, semenilor rămânându-ne să îi auzim strigătul mut.
Ca și familia Kareta, în cartierul mărginaș al Lugojului sunt o mulțime de astfel de cazuri, fiecare având propria tragedie, propriile greutăți.
Familii precum Bede, Ciutak, David, Dula, Watzulek și altele își duc traiul în ”colonia Bocșei”, care deși este poziționată la relativ mică distanță de centrul orașului, se poate încadra cu ușurință în sfera coloniilor existente altădată, impuse de țări și regimuri puternice, fiind un loc uitat de timp, igienă, condiții, ori civilizație.