Vei îndrăzni, Sorin Grindeanu?

Am citit recent că editorii de la Oxford Dictionaries şi-ar fi stors creierii, pentru a afla care au fost cuvintele cheie ale ultimilor zece ani. Ţineţi-vă bine, printre termenii de­fi­ni­torii aleşi au fost GIF (a­ni­ma­ţia aceea devenită celebră pe reţelele de socializare), va­pe (asta se referă la fu­ma­rea de ţigări electronice) şi, bineînţeles, selfie, acesta de­ve­nind şi termenul de­fi­ni­to­riu al ultimului deceniu.

Lă­sând la o parte faptul că oa­me­nii îşi făceau selfiuri – mai reuşite, chiar de pe la 1970, folosind aparate cu expunere întârziată, am fost uimit de autismul editorilor, care par încremeniţi în ideea că lumea este încă un spaţiu anglo-sa­xon cu extensii ciudate, de ne­înţeles. Pentru 2017 şi anii ce vor veni, termenul de schim­bare este şi va fi cel de­fi­nitoriu.

O schimbare nu lip­si­tă de dramatism, care în­ce­pe de la Casa Albă, continuă cu o Rusie care şi-a redes­co­pe­rit apetitul şi retorica im­perială, pentru a ajunge la ca­sa plină de discordie a U­niu­nii Europene, afectată de i­mi­graţia scăpată de sub control, criza economică, discrepan­ţe­le nord-sud şi de un divorţ, numit deocamdată Brexit.

Schimbarea s-a simţit şi în România. A fost cerută ma­siv, de două ori, la alegerile lo­cale şi la cele parlamentare, de către cetăţenii care au dat dovadă de conştiinţă civică, adică aceia care s-au pre­zen­tat la vot.

În afara „a­na­liş­ti­lor”, care proclamă că vo­tan­ţii PSD-ului ar fi un fel de pros­time de sorginte rurală şi asistată social, e limpede pen­tru toată lumea că, în rea­litate, ceva s-a petrecut la un ni­vel mult mai profund.

Du­pă mai bine de un sfert de veac, Ardealul şi Banatul au renunţat la opţiunea politică aşa-zis de dreapta. În noul context, ideea unui prim mi­nistru din Banat a fost una de bun simţ, dacă nu de fler politic. Şi până la urmă, după în­delungi momente de gân­dire ale îndelung gândi­to­ru­lui nostru prezident, Sorin Grindeanu a fost desemnat ca şef al guvernului.

Cineva îmi spunea că, de fapt, am mai a­vut un premier bănăţean, pe Petru Groza. Parţial adevărat. Deşi şi-a petrecut anii co­pi­lă­riei lângă Lugoj, la Coştei, unde tatăl lui, preotul Adam Groza s-a stabilit cu familia şi a slujit la Biserica Orto­do­xă cu hramul ”Sf. Gheor­ghe”, deşi Lugojul e oraşul în ca­re a avut o aventură a­mo­roa­să, încheiată cu ”spar­ge­rea” logodnei în ultimul mo­ment, Groza, născut la Băcia, Hunedoara, nu a fost (din fe­ricire) bănăţean. Şi totuşi, ce­va îi leagă pe cei doi.

Ambii au ajuns în fruntea guver­ne­lor României în momente de mari schimbări pe plan mon­dial.

Momente care nu aveau cum să ocolească ţara. Nu au ocolit-o nici în 1946, când am căzut pradă globalizării co­muniste, deşi unii încă mai visau că vor veni americanii să ne salveze.

Nu au ocolit-o nici în decembrie ’89, când alţii visau că România ar ră­mâ­ne o insulă comunistă într-o Europă complet schimbată. Nu o vor ocoli nici acum, în a­nul de răscruce 2017. A­ces­ta este România pe care o va gu­verna bănăţeanul nostru, So­rin Grindeanu. Sarcină grea, căci aşteptările sunt i­men­se.

N-avem ce sfat să-i dăm, decât eventual motto-ul sub care a candidat: În­drăz­neş­te să crezi în România! Vei îndrăzni, Sorin Grin­dea­nu?