Suntem în anul centenarului Marii Uniri şi lugojenii merită să îşi aducă aminte de contribuţia unor personalităţi ale oraşului la acest eveniment care ne-a modelat destinul colectiv. La Lugoj, mişcarea unionistă a fost una puternică.
Personalităţile mai cunoscute au fost cele din familia Bredicenilor, Ion Vidu, George Dobrin şi alţii, iar mai puţin cunoscute, deşi la fel de merituoase, sunt nume precum cel al lui Cassian Munteanu. Paradoxal, Valeriu Branişte (foto stânga jos) se află oarecum la mijloc. Toată lumea îi ştie numele, dar foarte puţini ştiu cine a fost cu adevărat.
A spune despre Branişte că a fost “ziarist” şi… atât, este nedrept faţă de adevărata dimensiune a unei personalităţi care trebuie cunoscută, cu luminile şi umbrele sale.
Etajul şi şantajul?
Aşadar, cum era omul Valeriu Branişte? Aurel E. Peteanu, directorul Colegiului Brediceanu din acele vremuri, îl caracteriza drept “un luptător de un minunat relief, o individulaitate puternică de o clasică strălucire, care, prin cultura sa superioară şi enciclopedică, prin nobleţea şi forţa sa sufletească de-o rară calitate, prin temperamentul său de mare combatant şi îndrumător al vieţii noastre naţionale în toată complexitatea ei, a ştiut a polariza în jurul său, la noi în Banat, timp de aproape trei decenii, simpatia şi admiraţia unanimă a tuturor românilor bănăţeni”.
Desigur, cu stilul său uşor bombastic, Peteanu a punctat bine câteva aspecte, dar admiraţia românilor bănăţeni la adresa lui nu era chiar unanimă, mai ales după Marea Unire. Ca director influent de gazetă, Branişte (Branisce, cum era trecut în caseta de redacţie) a avut nu puţini duşmani, care îi caracterizau cariera cu sintagma “etajul şi şantajul”. Oricum ar fi, cu adulatori şi detractori, Branişte a fost o puternică personalitate a vremii sale.
Profesor, ziarist şi deţinut de conştiinţă
Ambiţios şi adept al muncii metodice şi stăruitoare, Branişte îşi ia diploma de profesor şi titlul de doctor în filosofie la Universitatea din Budapesta. În 1891, dr. Valeriu Branişte merge, ca tânăr profesor, la Gimnaziul Superior Român din Braşov. Atmosfera din Braşovul acelor ani îl îndeamnă la implicare şi, în 1893, trece de la catedră în redacţia ziarului politic “Tribuna” din Sibiu. Un an mai târziu, Alexandru Mocioni (Mocsnyi) întemeiază la Timişoara gazeta “Dreptatea” şi îl invită stăruitor pe Branişte să i se alăture. Articolele sale “energice, scrise cu o francheţă care robia” (după spusele lui Peteanu) au fost “recompensate” de autorităţile vremii cu… doi ani de închisoare.
A fost condamnat pentru “agitaţiune” în martie 1895, iar pedeapsa a executat-o în teminţa de stat de la Vaţ, împreună cu memorandiştii.
Beneficiază de amnistie şi, în iunie 1896, revine la catedră, la vechiul gimnaziu din Braşov. Dar soarta se mişcă simetric şi din nou părăseşte postul (în 1897) pentru o altă gazetă, “Patria” din Cernăuţi. Se reîntoarce în Ardeal, dar rămâne fidel presei. Lucrează la “Gazeta Transilvaniei” şi la “Telegraful Român”, apoi îşi îndreaptă privirtea spre Banat, unde Lugojul corespundea cel mai bine idealurilor sale. Aici găseşte oameni de acţiune, apropiaţi ca idei (dr. George Dobrin, dr. George Popovici, dr. Ştefan Petrovici, dr. Ştefan Cioloca, dr. Cornel Jurca, Traian Vuia, Avram Imbroane, Cassian Munteanu, Coriolan, apoi Caius Brediceanu) cu care porneşte la drum în 1901, pînă în prima zi din ianuarie 1928, până la moartea sa.
“Drapelul”, cel mai citit ziar din Lugoj
”Drapelul a fost lansat ca o publicaţie bisăptămânală, dar, începând cu 1902, dovedindu-şi viabilitatea, a început să apară de trei ori pe săptămână, cu formatul mărit. Preţul modic, de o coroană, a fost menţinut până în anii războiului, când devalorizarea a impus creşterea acestuia la 3 coroane. Ziarul, având o largă difuzare, se adresa întregii comunităţi româneşti din Banat. Era citit prioritar de intelectuali şi meseriaşi, dar a pătruns masiv şi în lumea satelor. Numărul abonaţilor, în jur de 2.000, a scăzut în timpul războiului la doar 300, fapt ce a determinat mari dificultăţi financiare. Cu toate acestea, în 1916, <Drapelul> avea un tiraj dublu faţă de cele cinci ziare maghiare şi germane din oraş”, scrie profesoara lugojeană Medina Săvulescu, în documentata sa lucrare “Ziarul Drapelul din Lugoj – expresie a identităţii regionale”.
Întemeietor al Colegiului Brediceanu cu predare în limba română
Dacă activitatea de jurnalist a lui Branişte e în general cunoscută, se ştiu mai puţine despre înalta dregătorie pe care a deţinut-o imediat după Marea Unire. În calitate de şef al Resortului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, şi-a luat în serios misiunea de regenrare a şcolilor româneşti. Problemă grea, pentru că mai ales şcolile secundare duceau lipsă de dascăli calificaţi în limba română. Odată cu naţionalizarea şcolilor secundare şi introducerea limbii romîne ca limbă de predare care a înlocuit maghiara, Branişte a înfiinţat numeroase licee româneşti.
Valeriu Branişte, cel care dă numele unui Colegiu Tehnic din Lugoj, este întemeietorul noului Liceu Coriolan Brediceanu, cu predare în limba română! Peteanu notează că “Astfel, de la 1 septembrie 1919, s-au putut deschide următoarele licee româneşti de stat: 1) pentru băieţi: la Arad, Baia Mare, Caransebeş, Dej, Făgăraş, Ibaşfalău, Lugoj (n.r. – primul director a fost prof. dr. Victor Bîrlea), Sibiu, Timişoara, Turda, cu toate clasele, Oraviţa cu şapte clase românizate, Alba Iulia, Braşov, Cluj, Deva, Orăştie, Oradea Mare, Şimleul Silvaniei, Satu Mare, cu primele 5 clase româneşti, Gherla cu cu primele patru clase, Petroşani cu întâia clasă românizată. 2) pentru fete: Arad, Cluj, Sibiu, Braşov, Oradea Mare, Sighet, Timişoara cu primele cinci clase româneşti şi Târgu Mureş, cu două clase”. Să mai adăugăm că lugojeanul Branişte a înfiinţat şi Universitatea Daciei Superioare din Cluj, împreună cu distinşi profesori, precum Onisifor Ghibu.
Istoria ingrată: lugojenii, nerecunoscători la vot
“Branişte s-a numărat printre românii cinstiţi, care nu a avut veleităţi şi care nu a renunţat niciodată la Partidul Naţional Român. Dar vremurile s-au schimbat, iar istoria arată că uneori poate fi atât de ingrată! În 1919, la primele alegeri organizate în România Mare, el a candidat în circumscripţia Lugojului. Însă, după tot ce a făcut pentru idealul Unirii românilor bănăţeni, lugojenii nu l-au ales. Dar, aşa cum spuneam, istoria este unoeri ingrată. Amintiţi-vă de cazul lui Winston Churchill, care, după ce a câştigat un război, a pierdut alegerile!” spune Luminiţa Wallner Bărbulescu, fosta directoare a Muzelului de Istorie, Etnografie şi Artă din Lugoj.
Dacă lugojenii nu l-au cinstit mereu, Academia Română a făcut-o. În 1919, cu unanimitate de voturi, Valeriu Branişte devine ”membru onorar” al acesteia.