Un Sisif al Lugojului

Gigi Cernea este un Sisif al Lugojului. Știți povestea cu Sisif, nu? Este cel condamnat să urce mereu, la deal, un bolovan enorm, doar pentru a relua chinul de la început, iarăși și iarăși. Gigi Cernea este Sisif, iar bolovanul greu pe care a ales să îl care cu efort repetat după fiecare viitură, este baza sportivă din Insula Cotu Mic.

O inițiativă privată lăudabilă, un vis în mijlocul unui paradis inundabil! După ce terenurile de tenis din parcul George Enescu au fost înlocuite de piste de skateboard, insula de pe Timiș a devenit zona de refugiu a tenisului lugojean.




Aflate într-un peri­me­tru inundabil, terenul și clă­dirile anexe nu au putut fi asi­gurate. Riscul era prea mare pentru orice asigurator. Nu și pentru nea Gigi, care a vrut și a reușit să aducă bucurie copiilor, adolescenților, tinerilor, dar și celor mai în vârstă, care practicau aici nestingheriți sportul alb sau se inițiau în tai­nele acestuia.

Grație unor în­diguiri de nădejde făcute în anii ‘70 și continuate apoi, pe e­ta­pe, Lugojul a înălțat bariere trai­nice în calea Timișului.

Din păcate, insula Cotu Mic, tra­vers­ată de pasarela Leucuța (care nici nu fusese gândită inițial cu atare destinație), este sub nivelul zidurilor din jur, expusă direct la bătaia apelor.

Ultimele amenajări, care au făcut parcursul Timișului drept ca lumânarea între Podul de Fier și Podul de Beton, au înlăturat meandrele și coturile care mai reduceau din viteza apelor.

La debit maxim și pornite ca din tun, apele învolburate au izbit în mod repetat digul mai mult improvizat al insulei Cotu Mic. Până la ur­mă, acesta a cedat, în nefastele zile de 18 și 19 iunie, era firesc să se întâmple odată și odată.

Cu digul care ar fi trebuit să spargă valurile, s-a dus și o parte din insulă, inclusiv eoliana imaginată pentru un sistem energetic autosuficient de inginerul Samfireag, una din mințile strălucite ale Lugojului, la mijlocul anilor ‘80.

Însă, în tot răul, și un bine! Dacă în ce privește Podul de Fier ”ne-a trecut glonțul pe la ureche” și am scăpat din nou, cu simbolul orașului nevătă­mat (fotografii recente arată cât e de copt de rugină, pe de­de­supt), noua devastare a insulei Cotu Mic a repus în va­loare un termen pe care îl cre­deam lipsit de conținut la Lugoj, acela de comunitate.

Mo­bilizarea cetățenilor în spri­jinul visătorului domn Cer­nea a fost exemplară, iar el, Sisiful de Lugoj, s-a angajat să mai urce odată bolovanul la deal.

Ar fi o încheiere minunată, de basm, gen ”și au trăit cu toții fericiți, până la adânci bătrâneți”.

Ar putea fi cu happy end, dar ceva lip­sește din peisaj. Înainte de a-ți aranja casa, ai nevoie de un acoperiș și o fundație solidă. Așa că, înainte de refacerea terenurilor de tenis și a acareturilor din jur, prioritar este un dig construit cu cap, după toate regulile inginerești, capabil să reziste la următoarea viitură.

Iar aici, Primăria, îm­preu­nă cu Administrația Ba­zi­nală de Apă Banat, ar trebui să acționeze conform cu amploa­rea problemei.

Să nu ui­tăm că insula a fost amenajată în 1983, iar Te­rasa Jena a fost numită în cinstea orașului înfrățit Jena, aflat pe atunci în fosta Republica Democrată Germană, ca simbol al relațiilor între mu­ni­ci­palități. O obligație morală tot este!