Despre octogenara Elena Udrea din Lugoj am mai scris. Ea a fost una dintre cele mai aprige luptătoare pentru drepturile deportaţilor în Bărăgan.
Alături de un grup de foşti deportaţi, Elena Udrea din Lugoj (ajunsă azi la 85 de ani, dar la fel de aprigă) a ajuns chiar să dea în judecată guvernul din care făcea parte… cealaltă Elena Udrea, cerând plata despăgubirilor pentru tot ce au pierdut, pe lângă suferinţele fizice şi pihice la care au fost supuşi.
A făcut memorii peste memorii, dar până la urmă n-a câştigat procesul, solicitarea ei fiind declarată, la acea oră… neconstituţională?!
Desigur, între timp o parte din probleme s-au rezolvat, dar cine poate să-i înapoieze Elenei Udrea din Lugoj cei trei ani, trei luni şi 19 zile, care i-au fost răpiţi din plină tinereţe, fără a fi vinovată cu ceva?
Arestată la 20 de ani, fără a avea vreo vină
Povestea Elenei Udrea, arestată la doar 20 de ani şi complet nevinovată, are toate ingredientele poveştilor celor deportaţi în primul val.
De loc din comuna Prunişor, judeţul Mehedinţi, familia Elenei era deja expusă. Trăiau într-o zonă de graniţă, lucru suficient să te arunce în detenţie pe timpul isteriei anti-titoiste ce cuprinsese România la începutul anilor ‘50, la comanda autorităţilor staliniste de la Kremlin.
În plus, capul familiei, Dumitru Stănică, era considerat “chiabur” şi a devenit o victimă sigură a deportării în Bărăgan.
“Bietul tata a murit în 1977, n-a mai apucat să prindă căderea comuniştilor, dar mama Elisabeta s-a stins după Revoluţie, în toamna lui 1990. Aşa am reuşit să depunem documentele că am fost deportaţi, am avut şi martori care au fost cu noi în Bărăgan”, ne spune Elena Udrea.
Un an de zile, Elena Udrea s-a ascuns de Miliţie
Familia Stănică a fost arestată chiar în noaptea Rusaliilor, aşa zisele Rusalii Negre, la 18 iunie 1951. Mai puţin Elena, aflată la Turnu Severin, pentru a-şi susţine bacalaureatul. Vestea că părinţii au fost deportaţi cu forţa în Bărăgan a lovit-o ca un trăznet dar, fiind o luptătoare, nu a plecat capul. A fugit la Lugoj, unde s-a ascuns o perioadă la fratele ei, care tocmai ieşise medic. Pentru că situaţia devenea riscantă s-a întors la un unchi din Severin.
Acolo Miliţia i-a dat de urmă şi a arestat-o. Au dus-o în toiul nopţii la secţie şi în aceeaşi noapte, au trimis-o cu trenul, sub escortă, în Bărăgan. “Aveam douăzeci de ani, dar ţin minte şi acum că escorta mea se numea Săcăruş.
La secţie, l-am rugat să meargă cu mine pentru că îl ştiam, era un miliţian de la mine din sat. El m-a predat miliţiei din comuna Dropia, situată pe undeva lângă gara Ciulniţa. Asta a fost în 1952, în august”, îşi aminteşte Elena Udrea.
La Prunişor, familia avea o casă frumoasă, acareturi, şoproane pentru cai şi vite, cazan de ţuică, plus vreo 30 de hectare de pământ. După plecarea samavolnică a familiei, toate au fost prădate, distruse, pădurea le-a fost tăiată, iar căminul lor a devenit… depozit de sare şi ciment, apoi adăpost pentru oi! Casa a mai rezistat până în 1963, când familia a decis s-o dea jos, pentru că nu se mai putea locui în ea.
Domiciliu: un bordei în care “creştea grâul din pereţi”
În toată grozăvia pe care a trăit-o, Elena Udrea a avut totuşi două licăriri de noroc, dacă se poate numi aşa. Debarcată la Dropia, a găsit acolo cele 400 de case construite din te miri ce de către primul val de deportaţi, ajuns cu un an înainte.
Părinţii ei aflaseră doar cerul şi o căpiţă de fân. Din fericire, au avut cu ei, la “bou vagon”, căruţa de acasă, o vacă de lapte, două mieluţe născute în acel an şi o cloşcă cu pui, salvată de mamă în ultima clipă de dinaintea plecării.
Aşadar, tânăra Elena a fost primită de familie în adăpostul încropit de tatăl ei, deci a avut un acoperiş deasupra capului! E drept, adăpostul era la început un bordei săpat sub pământ (“creştea grâul din pereţi”) şi acoperit cu paie, cutreierat de şobolani şi alte jivine ale câmpului. Ulterior, tatăl Dumitru a ridicat o casă, iar vechiul bordei a devenit adăpost pentru animale.
Cumplita iarnă a lui ’54: ”puneam pe foc ciulini uscaţi”
Al doilea fapt care i-a uşurat existenţa a fost un simplu certificat de absolvire, primit la Liceul Teoretic din Tr. Severin. Nu era o diplomă, ci doar un certificat, dar acela a fost foarte important pentru ea:
“Ne-au dus la Gospodăria Agricolă Colectivă, la săpat de bumbac, am cules bumbac…Iar certificatul acela m-a scăpat până la urmă de munca grea. Aşa am ajuns normatoare – mergeam pe teren, apoi făceam normele, după aceea, o perioadă am fost pontatoare la tractoare, notam cât se ară și cât se însămânţează”.
Cu timpul, deportaţii din Dropia au învăţat să-şi facă viaţa suportabilă. Nemţii de la Jimbolia ştiau să gătească bine la cantina GAC.
Nu se aducea cinematograf, dar aceiaşi nemţi aveau instrumente muzicale şi se organizau… baluri. Au înjghebat şi o şcoală, cu sprijinul fostei profesoare de geografie a Elenei de la liceul din Severin, ajunsă şi ea în pribegie.
Dar momentul de cumpănă, în care chiar s-a pus problema supravieţuirii, a fost cumplita iarnă a anului 1954, când zăpada a acoperit cu totul acele case pierdute în pustietate. Oamenii se încălzeau cu ce puteau, de la motorina adusă de la tractoare, la ciulinii uscaţi ai Bărăganului.
Un exemplu de demnitate în vremuri inimaginabile
“În toamna lui 1955 am părăsit Bărăganul, dar, cum restricţia de frontieră nu se ridicase la Prunişor, am fost nevoiţi să debarcăm la Tâmna, unde am mai petrecut o iarnă ca vai de lume. Abia în primăvara lui ‘56 familia mea s-a întors la Prunişor”, spune Elena Udrea, un exemplu de demnitate în vremuri grele, inimaginabile în zilele de azi.