“Trei ani, trei luni şi 19 zile – atât a durat calvarul meu în Bărăgan!”

Despre octogenara Elena U­drea din Lugoj am mai scris. Ea a fost una dintre ce­le mai aprige luptătoare pen­tru drepturile de­por­ta­ţilor în Bărăgan.

Alături de un grup de foşti deportaţi, Elena Udrea din Lugoj (a­junsă azi la 85 de ani, dar la fel de aprigă) a ajuns chiar să dea în judecată guvernul din care făcea parte… cea­lal­tă Elena Udrea, cerând pla­ta despăgubirilor pentru tot ce au pierdut, pe lângă su­ferinţele fizice şi pihice la care au fost supuşi.

A făcut memorii peste memorii, dar până la urmă n-a câştigat procesul, solicitarea ei fiind declarată, la acea oră… ne­constituţională?!
­

Desigur, între timp o par­te din probleme s-au re­zol­vat, dar cine poate să-i îna­poieze Elenei Udrea din Lugoj cei trei ani, trei luni şi 19 zile, care i-au fost răpiţi din plină tinereţe, fără a fi vinovată cu ceva?

Arestată la 20 de ani, fără a avea vreo vină

Povestea Elenei Udrea, a­res­tată la doar 20 de ani şi com­plet nevinovată, are toate ingredientele poveş­ti­lor celor deportaţi în primul val.

De loc din comuna Pru­nişor, judeţul Mehedinţi, fa­mi­lia Elenei era deja ex­pu­să. Trăiau într-o zonă de gra­niţă, lucru suficient să te arunce în detenţie pe timpul isteriei anti-titoiste ce cu­prin­sese România la înc­e­pu­tul anilor ‘50, la comanda au­torităţilor staliniste de la Kremlin.

În plus, capul fa­mi­liei, Dumitru Stănică, era con­siderat “chiabur” şi a de­ve­nit o victimă sigură a de­portării în Bărăgan.

“Bie­tul tata a murit în 1977, n-a mai apucat să prindă că­de­rea comuniştilor, dar mama Elisabeta s-a stins după Revoluţie, în toamna lui 1990. Aşa am reuşit să de­pu­nem documentele că am fost deportaţi, am avut şi mar­tori care au fost cu noi în Bărăgan”, ne spune Elena Udrea.

Un an de zile, Elena Udrea s-a ascuns de Miliţie

Familia Stănică a fost a­res­ta­tă chiar în noaptea Ru­sa­lii­lor, aşa zisele Rusalii Ne­gre, la 18 iunie 1951. Mai puţin Elena, aflată la Turnu Severin, pentru a-şi susţine bacalaureatul. Vestea că pă­rinţii au fost deportaţi cu forţa în Bărăgan a lovit-o ca un trăznet dar, fiind o lup­tă­toare, nu a plecat capul. A fu­git la Lugoj, unde s-a as­cuns o perioadă la fratele ei, care tocmai ieşise medic. Pentru că situaţia devenea ris­cantă s-a întors la un unchi din Severin.

Acolo Mi­liţia i-a dat de urmă şi a a­restat-o. Au dus-o în toiul nopţii la secţie şi în aceeaşi noapte, au trimis-o cu tre­nul, sub escortă, în Bărăgan. “Aveam douăzeci de ani, dar ţin minte şi acum că es­corta mea se numea Să­că­ruş.

La secţie, l-am rugat să meargă cu mine pentru că îl ştiam, era un miliţian de la mine din sat. El m-a predat miliţiei din comuna Dropia, situată pe undeva lângă gara Ciulniţa. Asta a fost în 1952, în august”, îşi a­min­teş­te Elena Udrea.

La Prunişor, familia a­vea o casă frumoasă, aca­re­turi, şoproane pentru cai şi vite, cazan de ţuică, plus vreo 30 de hectare de pă­mânt. După plecarea sama­vol­nică a familiei, toate au fost prădate, distruse, pă­du­rea le-a fost tăiată, iar că­mi­nul lor a devenit… depozit de sare şi ciment, apoi a­dă­post pentru oi! Casa a mai rezistat până în 1963, când familia a decis s-o dea jos, pentru că nu se mai putea locui în ea.

Domiciliu: un bordei în care “creştea grâul din pereţi”

În toată grozăvia pe care a trăit-o, Elena Udrea a avut totuşi două licăriri de noroc, dacă se poate numi aşa. De­barcată la Dropia, a găsit a­co­lo cele 400 de case con­strui­te din te miri ce de către pri­mul val de deportaţi, a­juns cu un an înainte.

Pă­rinţii ei aflaseră doar cerul şi o căpiţă de fân. Din fericire, au avut cu ei, la “bou vagon”, căruţa de a­ca­să, o vacă de lapte, două mie­luţe născute în acel an şi o cloşcă cu pui, salvată de ma­mă în ultima clipă de di­na­intea plecării.

Aşadar, tâ­nă­ra Elena a fost primită de familie în adăpostul încropit de tatăl ei, deci a avut un acoperiş deasupra capului! E drept, adăpostul era la în­ce­put un bordei săpat sub pă­mânt (“creştea grâul din pereţi”) şi acoperit cu paie, cu­treierat de şobolani şi alte jivine ale câmpului. Ul­te­rior, tatăl Dumitru a ridicat o casă, iar vechiul bordei a de­venit adăpost pentru a­ni­male.

Cumplita iarnă a lui ’54: ”puneam pe foc ciulini uscaţi”

Al doilea fapt care i-a uşurat e­xistenţa a fost un simplu cer­tificat de absolvire, pri­mit la Liceul Teoretic din Tr. Severin. Nu era o di­plo­mă, ci doar un certificat, dar a­cela a fost foarte important pentru ea:

“Ne-au dus la Gos­podăria Agricolă Colec­ti­vă, la săpat de bumbac, am cu­les bumbac…Iar cer­ti­fi­ca­tul acela m-a scăpat până la urmă de munca grea. Aşa am ajuns normatoare – mer­geam pe teren, apoi făceam normele, după aceea, o pe­rioadă am fost pontatoare la tractoare, notam cât se ară și cât se însămânţează”.

Cu tim­pul, deportaţii din Dro­pia au învăţat să-şi facă via­ţa suportabilă. Nemţii de la Jimbolia ştiau să gătească bine la cantina GAC.

Nu se a­ducea cinematograf, dar a­ceiaşi nemţi aveau in­stru­men­te muzicale şi se orga­ni­zau… baluri. Au înjghe­bat şi o şcoală, cu sprijinul fostei profesoare de ge­o­gra­fie a Elenei de la liceul din Severin, ajunsă şi ea în pribegie.

Dar momentul de cumpănă, în care chiar s-a pus problema supravieţuirii, a fost cumplita iarnă a a­nu­lui 1954, când zăpada a a­co­perit cu totul acele case pier­dute în pustietate. Oa­me­nii se încălzeau cu ce pu­teau, de la motorina adusă de la tractoare, la ciulinii us­caţi ai Bărăganului.

Un exemplu de demnitate în vremuri inimaginabile

“În toamna lui 1955 am pă­răsit Bărăganul, dar, cum restricţia de frontieră nu se ridicase la Prunişor, am fost nevoiţi să debarcăm la Tâm­na, unde am mai petrecut o iarnă ca vai de lume. Abia în primăvara lui ‘56 familia mea s-a întors la Prunişor”, spune Elena Udrea, un e­xemplu de demnitate în vre­muri grele, inimaginabile în zi­lele de azi.