Timişul, un dar nepreţuit al Lugojului

Timişul, cel mai mare râu interior al Banatului, îşi are izvoarele pe versanţii estici ai Munţilor Semenic. În drumul lui spre Dunăre, pe o lungime de 339,7 km, râul străbate două judeţe, iar pe o porţiune de 3,3 km, marchează frontiera româno-sârbească, apoi trece în Serbia, unde se varsă în Dunăre. Acest uriaş plămân oxigenează creierele a sute de mii de oameni care, drept recunoştinţă, îi otrăvesc apa şi îi spurcă malurile.

De ani de zile, sub privirile indiferente ale localnicilor şi mai ales, ale autorităţilor, asistăm la poluarea acestui minunat izvor de sănătate şi loc de agrement. Nici la Lugoj, această stare de fapt nu face excepţie, chiar dacă în zona centrală, malurile au fost oarecum amenajate şi coafate. Vorba aceea: în faţă gardul iar în spate, leopardul! Parcurgând la pas, malul drept al Timişului, de la intrarea lui în oraş şi până la Piaţa George Coşbuc, spectacolul este dezolant. Mormane de moloz, blocuri imense de beton, peturi, saci de plastic, sticle de geam, monitoare, cartoane de tot felul şi textile multicolore te anunţă că intri în fosta capitală culturală a Banatului. O uriaşă groapă de gunoi de o parte şi de alta a digului este cartea de vizită a Lugojului, oraş european, bântuit de stafiile nesimţirii, indolenţei şi incompetenţei. Ochiuri de baltă cu vegetaţia carbonizată amintesc de tablourile apocaliptice.

Cu siguranţă că un Nero de Buchini, mistuit de muza poeziei, şi-a scris poemul dement la flacăra păpurişului. Sălcii ghilotinate la jumătatea trunchiului subliniază romantismul local. Turme de vaci şi capre pasc liniştite pe tăpşanul presărat cu pungi de plastic. Ugere pline stau gata-gata să plesnească sub presiunea laptelui cu polimeri. Sub scena de beton, pe care odinioară, clasa muncitoare aducea omagii fierbinţi partidului şi conducătorului iubit, şi-au găsit adăpost boschetarii republicii. Din cuibul lor de nebunii răzbat sunete ciudate semn că: ,,dacă dragoste nu e, nimic nu e!,, Pe scena epocii de aur, năpădită de tufe, gunoaie şi mai ales de amintirile nostalgicilor se joacă o altă comedie umană. Aş râde dar nu e de râs ci de râsul lumii. Niciodată malul acesta nu a arătat prea bine dar acum e jale, frăţicule şi dacă nu se iau măsuri urgente, holera ne paşte. Nu îmi fac griji pentru mine ci pentru semenii mei.

Eu mi-am întărit sistemul imunitar încă din fragedă pruncie în acest ţinut din vestul sălbatic. M-a fericit Domnul să locuiesc lângă Autogară. Mai demult, aici se depozitau gunoaiele oraşului şi asta parcă nu era de ajuns. Vecinii mei erau oameni gospodari, unul creştea porci, hrănindu-i cu maţe aduse de la abatorul de păsări, pe care le fierbea în nişter cazane imense, iar celălalt argăsea piei. Vara mirosea de te lua cu leşin. Muşte mari cât bondarii roiau la tot pasul dar am supravieţuit alergând pe malurile Timişului şi mai ales, bălăcindu-mă în apele lui. Perioada post-decembristă nu a adus transformări radicale în mentalul colectiv iar ofensiva poluării asupra mediului înconjurător a continuat cu şi mai multă patimă. Parfumul şi duhoarea, sublimul şi mocirla le întâlneşti la tot pasul. Vina este ca de obicei, colectivă, şi ne arătăm unii pe alţii cu degetul. Să fie oare aşa? Cred că primarul oraşului ar trebui să-i strângă de chifteluţe pe şefii instituţiilor care au în sarcina lor administrarea şi supravegherea acestei zone, până când vor înţelege că Timişul este un dar de nepreţuit al Lugojului!