Teatrul din Lugoj e sub orice critică!

Povestirile despre ambianţa culturală a Lugojului de o­di­nioară sunt pline de nos­tal­gie şi de reverenţă la a­dre­sa valorii manifestărilor care au avut loc aici.

Dar, bi­neînţeles că nici oraşul de altădată şi nici locuitorii lui nu erau perfecţi, aşa cum nu sunt nici în zilele noastre.

Mu­zicologul Constantin Stan Tufan, membru al U­niu­nii Compozitorilor şi Mu­zicologilor din Ro­mâ­nia, a intrat în posesia unui document inedit care arată că şi mult-lăudata viaţă cul­tu­rală a urbei de pe Timiş mai avea scăpări din când în când.

Documentul în cauză a intrat în posesia pro­fe­so­rului lugojean prin bu­nă­vo­inţa conducătorului său de doc­torat, prof. univ. dr. Fran­cisc Laszlo de la Uni­versitatea din Cluj-Napoca. A­cesta, la rândul lui, a gă­sit-o în arhivele naţionale din Cluj.

Este o scrisoare foar­te interesantă trimisă de un tânăr din Lugoj, Rudolf Esterhazy, mătuşii sale din Cluj, nimeni alta decât Contesa Banffi.

O “divă fumătoare, acompaniată de patru lăutari ţigani”

Data scrisorii este 22 august 1811. În scrisoarea sa, tâ­nărul lugojean evocă câteva momente petrecute de el la vechiul teatru al Lugojului, pentru că teatrul aşa zis nou a fost construit abia în 1835. El descrie câteva scene me­morabile de la un spectacol care avusese premiera la Vie­na, în urmă cu 15 ani. Este vorba despre opera Flau­tul fermecat a lui Mo­zart, care a avut premiera la 1796, anul morţii marelui com­pozitor.

“Mi s-au părut in­teresante următoarele rân­duri: Dragă mătuşă, despre teatrul din Lugoj nu pot să spun decât că este sub orice critică. Cu toatea astea, am avut o reprezentare a Flau­tu­lui fermecat, dar cu o divă fumătoare, o divă care fuma în timp ce cânta! Ea fuma şi publicul la fel, era ca într-un local. Iar diva era a­com­pa­nia­tă de patru lăutari ţi­gani”, ne-a declarat pro­fe­so­rul Stan.

Desigur, ima­gi­nea unei “dive” care cântă fumând, rezemată de pian, pare mai degrabă desprinsă din vestul sălbatic, dar asta era realitatea la 1811.
Dincolo de umorul cu care e descris acest moment mai puţin glorios al cântului lugojean, merită reţinute câ­teva lucruri.

Faptul că niş­te lăutari romi fuseseră pro­ba­bil la Viena şi şi-au însuşit o partitură dificilă, care şi azi e apreciată pe marile scene ale lumii, este un lucru demn de toată lauda, chiar dacă in­terpretarea n-a fost chiar la înălţime.

În al doi­lea rând, atmosfera de “han” nu l-a deranjat doar pe tânărul Esterhazy, care, ca nepot al Contesei Banffi, era un om cu pretenţii şi gusturi fine.

Lugojenii erau preocupaţi să aibă şi ei un teatru ca la Viena, iar acest lucru s-a în­tâmplat la 1835, când noul teatru a adus cu el alte pre­tenţii şi o calitate mai înaltă a actului artistic!