Tatăl meu, Arthur Miller! Portretul scriitorului în veac

Printre nenumăratele artefacte de serie B sau C descoperim uneori la HBO şi câte o veritabilă, preţioasă perlă artistică, menită deopotrivă a informa şi sensibiliza publicul cinefil. De curând, o revelaţie: un documentar de 90 de minute dedicat de regizoarea Rebecca Miller părintelui său, ilustrul dramatuurg Arthutr Miller stins din viaţă în 2005, după 90 de ani de existenţă pământească, răstimp în care a dăruit patrimoniului artei teatrale şi cinematografice creaţii de primă însemnătate, zguduitoare ca intensitate în planul conștiinţei. Filmul amintit este o mărturie cu atât mai semnificativă, cu cât el acoperă peste 20 de ani de înregistrări ale unei lungi confesiuni, fragmentate de mărturiile contemporanilor (copii, soţie, prieteni, critici, dramaturgi). Capitolul sensibil Marilyn Monroe (a doua căsnicie a scriitorului) a fost tratat cu deosebită delicateţe.

Torturată de demonii interiori ai îndoielilor, nesigură pe sine, exasperând prin amânări nesfârşite apariţiile pe platourile de filmare, legendara artistă avea să demonstreze graţie partiturii din “Neadaptaţii” (scenariul la “Misfitings” regizat de John Houston avea să fie scris de Miller însuşi) resurse dramaturgice nebănuite, în compania unor parteneri de prim rang ca Clark Gable sau Montgomery Clift. Îndrăgitul Arthur a abandonat, îndurerat şi obosit, lupta de uzură cu stprile şi dispoziţiile afective ale lui Marilyn, aparent capricioase, însă a fost marcat mai târziu de gestul final disperat al fostei sale soţii, care la 36 de ani nu a mai izbutit să găsească în fondul interior motive de a rezista provocărilor vieţii şi ale carierei.

Piesele lui Miller se reiau şi astăzi în noi viziuni regizorale: “Toţi fiii mei”, “Moartea unui comis voiajor” (capodopera artistului primind topate premiile posibile), “Vedere de pe pod”, “După cădere”, “Vrăjitoarele din Salem” etc. sunt problematizări intense şi subtile ale unor drame de conştiinţă, propunând tipologii umane memorabile. O colaborare fertilă creativ a fost aceea cu regizorul Elia Kazan, citat şi el în detestabila perioadă a mac chartismului, adevărat tăvălug distrugător care a nenorocit vieţi şi destine artistice.

Filmul amintit ni-l înfăţişează pe dramaturg în ipostaza de bricoleur priceput, jonglând cu bucăţile de lemn, pentru a alcătui piese de mobilier şi dedicându-se cu voluptate unie vieţi campestre, aproape patriarhale. Întrebat de fiica sa cu s-ar autodefini şi i-ar plăcea să rămână în memoria colectivă, a răspuns simplu şi cuprinzător: scriitor. Prin perenitatea mesajului, opera sa îi supravieţuieşte în timp.

La TVR 2 s-a difuzat de curând a 16-a ediţie a Premiilor Muzicale Radio România care operând cu criteriul revelator al numărului de difuzări graţie solicitărilor publicului amator de pop, rock şi folk, recompensează interpreţii şi compozitorii anului 2017 la 16 categorii dintre care doar una, Premioul de Excelenţă (acordat Didei Drăgan) este necompetiţional.

Organizat la Sala Radio, evenimentul comoerat de un trio de prezentatori s-a bazat pe un număr restrâns de nominalizări (doar trei) spre deosebire de anii trecuţi, dar a respectat structura distincţiilor, pe genuri: pop, rock, rock alternativ, folk, fiind o radiografie edificatoare a industriei muzicale autohtone şi a producţiilor sale de ultimă oră.

Cu riscul de a ne înşela, impresia generală pare aceea de sonorităţi rutiniere, meşteşugite, preluări de sound occidental, insistenţa pe detaliul de imagine şi marketing şi o anume carenţă a originalităţii, altfel spus frazarea pe un şir de inerţie şi reluarea excesivă ale unor formule ritmico melodice verificate, care nu comportă mari probleme.

Ca elemente inedite putem totuşi semnala revenirea în actualitate a lui Florin Chilian, cu albumul “PRE(a)clasic” în versiunea de acompaniament inedită a uni cvartet de coarde, confirmările Irinei Rimes, ascensiunea constantă a ambiţioasei Feli sau a formaţiei “The Motans”.

În rest, doar lauri deja aşteptaţi: Smiley, artistul anului 2017 şi albumul său “Confesiune”, după cum cea mai bună voce feminină, fără surprize, a fost desemnată Andra, o artistă sârguincioasă pe care o preţuim sincer, deşi calităţile sale vocale incontestatbile o recomandă nu doar pentru un repertoriu pastişă, calchiat pe tiparul popului de dincolo de Ocean. Andra ar merita cu prisosinţă şi alt gen de piese care să-i permită – de ce nu? – să exploreze şi provocarea Eurovisionului într-o ediţie viitoare. Altminteri, după Loredana şi Delia, în materie de show biz, se pare că într-adevăr e interpreta momentului.

Aşa cum precizam şi într-un număr anterior, comunicarea de TVR către ghidurile de profil a structurii programelor sale va trebui să fie mai generoasă şi, dacă se poate, fără erori (de pildă, “Manon” prezentat drept operă, cănd de fapt era vorba de baletul “Povestea lui Manon”).

În plus, ar fi bine de ştiut care sunt numele invitaţilor din emisiunile deja înregistrate ori măcar temele / subiectele abordate în anumite reportaje, documentare sau anchete. Altminteri, nici nu mai e nevoie de numere noi de reviste, devreme ce se reia maşinal grila din săptămânile anterioare.