Seri de artă la TVR 2! O încercare de profilare a identității

De multă vreme se tot încearcă la TVR 2 o recuperare a ceea ce a reprezentat cândva TVR Cultural, fie și cu audiențele sale modeste. Importantă pentru postul public este recâștigarea stimei de sine fără încercări mimetice de a se compara cu posturile comerciale care au alte bugete, alte priorități, alte ținte și o adresabilitate cumva mai facilă. 

În prezent, TVR 2 îmbină documentarele și reportajul cultural cu serialele de impact (în genul celor sud coreene, care se pare că au prins la telespectatorii noștri) și emisiunile de reportaj turistic, de analiză economică a actualității, de umor și divertisment ceva mai elevat, în variantă live, consacrând duminica filmului românesc de dinainte și de după 1990, difuzând trei pelicule chiar, selectate după anumite criterii estetice. Constantele grilei rămân Telecinemateca de miercuri (deocamdată cu reluarea ciclului Hitchcock), avându-l ca amfitrion pe dramaturgul, scenaristul și cinefilul Radu F. Alexandru, iar în serile de luni, producții mai vechi și mai noi ale Teatrului Național de Televiziune (cele mai recente au uneori alura de teleplay, altele sunt preluări ale unor reprezentații jucate în spații neconvenționale, în fine premierele cu pretenții utilizează avantajele unui studio de televiziune, dar implică un efort substanțial – de la decoruri și costume, la o viziune regizorală coerentă și modernă, datorată unui artist cu o personalitate conturată. Imediat după reprezentația teatrală este programat un film de artă, prefațat de un cineast universitar, profesorul și regizorul Laurențiu Damian, care ne propune titluri mai aparte, de altă factură stilistică.

Astfel, pentru săptămânile ce vin, TVR 2 are ambiția și curajul de a ne regala cu oferte ce includ producții recente, ce au atras cronic de specialitate elogioase. Este vorba despre ”Iubire” (2012), ”Un profet” (2009), ”Două zile, o noapte” (2014) sau ”Nader și Simin, o despărțire” (2011). Aceste filme s-au bucurat de apreciere internațională, unele fiind câștigătoare de premii supreme la Cannes, deținătoare de sau nominalizate la Oscar sau Globurile de Aur pentru cel mai bun film străin. Este pentru prima dată în ultimii ani când Departamentul Achiziții Filme al TVR se mobilizează în asemenea măsură pentru a dărui celor pasionați de filmele de artă și de autor, asemenea plăcute surprize.

Pentru că nu am receptat informația privind prima difuzare la pro TV, am reușit totuși să urmăresc într-o duminică după amiază filmul biografic Grace de Monaco (SUA 2014) cu Nicole Kidman superstar, lansat se pare hors concours la un celebru festival european. Credem că toate cronicile citite au fost prea aspre, iar comentatorii, nițel cinici. Totuși, filmul, în pofida unor ambițioasei reconstituiri de epocă și a splendidelor ținute ale artistei, pare întrucâtva arid ca evocare a primei perioade din viața de prințesă a fostului star de la Hollywood, devenită soție a principelui Rainier, suveran al minusculului stat Monaco. Centrată pe conflictele diplomatice și financiare cu Franța președintelui De Gaulle, narațiunea se încheie cu discursul emoționant de la Balul Crucii Roșii (un eveniment cu rezonanțe multiple), poate singurul moment în care Nicole Kidman, o actriță cerebrală și ”tehnică”, își dovedește puterea de seducție, ca personaj. Trebuie să amintim că este relevantă preocuparea studiourilor americane de a realiza pelicule având în centrul lor personalități semnificative, deopotrivă iubite și controversate ale timpului lor, de la Prințesa Diana (întruchipată de Naomi Watts) la Jackie Kennedy (o Natalie Portman pe care mulți o văd câștigătoare a râvnitei statuete).

Cu cât eroinele reale sunt mai apropiate în timp de noi, iar arhiva video este imensă pentru a le detecta evoluția, conduita, expresivitatea, naturalețea, comportamentul public în situații mai fericite sau mai delicate, cu atât mai dificilă devine realizarea unui film artistic deopotrivă de anvergură și credibil. Lui Stephen Frears i-a reușit acest lucru în ”The Queen” (Helen Mirren a fost o desăvârșită Elisabeta a II-a, felicitată de însăși Regina), care aborda perioada de după tragicul accident al prințesei Diana, în care premierul de la acea vreme Tony Blair încerca să gestioneze o stare de spirit în general ostilă Monarhiei, mobilizând resursele proprii de persuasiune pentru a o convinge pe suverană că trebuie să asculte deopotrivă de vocea rațiunii dar și de sentimentele copleșitoare ale celor care au idolatrizat-o pe ”Prințesa inimilor”. O producție britanică sobră și totuși cu o tușă emoțională evidentă, care a convins deopotrivă critica și marele public. În această zonă a inefabilului poți să ai șansa astrală de a reînvia un miracol, sau poți eșua având la îndemână toate resursele râvnite. Este un mister necuantificabil și inexplicabil.