S-a stins din viaţă marele balerin Gelu Barbu – textul integral al ultimului interviu pentru „Redeşteptarea”

În data de 17 februarie, s-a stins din viaţă marele balerin lugojean Gelu Barbu, Cetăţean de onoare al Lugojului. Avea 83 de ani.

Fiu al celebrului compozitor Filaret Barbu, Gelu Barbu a crescut într-o familie de mari oameni de cultură, dintre care este suficient să-i amintim pe Lucian Blaga, Cornelia şi Mihai Brediceanu etc. Prim-balerin al Operei Române din Bucureşti, Gelu Barbu a studiat la celebra Academie Vaganova din Leningrad, instituţia care i-a pregătit mai târziu pe „monştrii sacri” Rudolf Nureev şi Mihail Barâşnikov.

A fost primit personal şi premiat de preşedintele Indiei, J. Nehru, de Regele Olaf al V-lea al Norvegiei, de Regele Juan Carlos şi Regina Sofia a Spaniei, precum şi de preşedintele Ion Iliescu, cel care i-a acordat în 2002 Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Cavaler, pentru merite culturale excepţionale.
I-a avut ca prieteni apropiaţi pe Irinel Liciu, Ştefan Augustin Doinaş şi Valeriu Lazarov, a fost protectorul lui Francisc Valkay…

I s-a propus să urmeze şcoala de spionaj a Moscovei, dar a preferat libertatea, refugiindu-se în Occident, după o spectaculoasă trecere prin bariera ce separa Berlinul în Est şi Vest. Le-a avut ca partenere pe cele mai mari balerine ale lumii, cu care a dansat în spectacole memorabile. Stabilit din 1966 în Spania, în Las Palmas, a pus bazele baletului clasic spaniol.

Lugojul natal i-a oferit modestul omagiu de a-l numi Cetăţean de Onoare, în anul 1999.

Reproducem în continuare varianta integrală a interviului cu maestrul Gelu Barbu, balerin şi coregraf, laureat al Ordinului Naţional „Steaua României” în grad de Cavaler realizat în anul 2005 şi intitulat „Eu nu am sărit Zidul Berlinului, ci am trecut de-a dreptul prin el”

– Maestre Gelu Barbu, ne bucură să vă avem astăzi ca interlocutor. Evident, faima dumneavoastră internaţională depăşeşte cu mult hotarele Lugojului natal, care v-a adus modestul omagiu de a vă declara Cetăţean de Onoare. Pentru că ştiu cât de mult ţineţi la acest oraş binecuvântat de muze, o să încep interviul meu cu o istorisire. Acum două săptămâni, renumitul colecţionar de ilustrate de epocă, dr. Dan Traian Demeter, nepotul tenorului Traian Grozăvescu, îmi arăta cu mândrie o vedere particulară, adică tipărită pe spese proprii, care-l înfăţişează pe Hazi Barbu, prosper comerciant şi personaj de vază al urbei, alături de Filaret Barbu, cunoscutul compozitor de mai târziu, în faţa unui monument donat oraşului. Vă este familiară această imagine rarissimă, păstrată în arhiva unui colecţionar pedant?

– A, da. Acolo sunt trei generaţii – străbunicul meu, Lazar Hazi Barbu, bunicul, Iosif Hazi Barbu şi tata – Filaret Barbu, pe atunci copil, mai târziu mare compozitor şi marele meu maestru, care m-a învăţat ce este cu adevărat viaţa.

– Cum v-a marcat atmosfera acelui oraş cultural, prin excelenţă?

– Influenţa asupra alegerii carierei mele artistice a fost enormă. In casa din Dealul Viilor, a Bredicenilor, se întâlneau vara familiile noastre. Erau acolo scriitorul Lucian Blaga, alături de Cornelia Brediceanu, iubita lui soţie, Tiberiu Brediceanu (n.n. – fratele Corneliei), cu nevasta lui, „tanti” Jeni……

– La aşa-numita „Casă de la vie”, care avea şi o panoramă superbă……

– …Şi unde Lucian Blaga venea des şi cu mare plăcere. Acest „juriu” m-a văzut făcând, în joacă, nişte paşi de dans prin vie şi mi-a solicitat prima reprezentaţie… pe care eu am luat-o foarte în serios şi i-am rugat să-mi pună o placă cu piesele compozitorului finlandez Sibelius. Pe muzica asta am început! M-a încurajat mult Cornelia, pe care Lucian Blaga o numea „lebăda neagr㔠– tot spunea: copilul are talent, se mişcă frumos. L-a convins şi pe tata, care găsea oarecum şocant ca un băiat, la o vârstă fragedă, să simtă aşa bine dansul. Tanti Jeni a insistat să fiu trimis ceva mai târziu la Bucureşti, la Floria Capsali, care era maestră la Operă şi fondatoarea baletului contemporan român.

– Dar ştiu că aţi menţionat în toate amintirile dv., la loc de cinste, pe profesoarele Delia Bârlea şi Edith Potoceanu.

– Au fost primele mele profesoare de la Lugoj, cu care am făcut dans modern, pe vremea aceea se numea „dansul expresionist german”. Amândouă erau discipole ale lui Mary Wigman, fondatoarea expresionismului german, al cărei nume este un monument istoric. Deci am început cu dansul modern şi nu cu baletul clasic. Mă pasiona libertatea în mişcare, pentru că la opt ani eram un copil care deborda de energie. Am avut ca şi colege numai fete: surorile Dobrin, Maia şi Monica, Fita Stan, care acum locuieşte în Germania, Ella Wonner, etc.

– Cum vă simţeaţi printre atâtea fete? Era vreo problemă?

– Ne simţeam ca între prieteni!

– Au urmat, inevitabil, anii petrecuţi la Bucureşti, piatra de temelie a carierei de mai târziu. Aţi urmat şi şcoala de inspiraţie franceză, şi pe cea rusă…

– Da, am studiat şcoala franceză cu Floria Capsali şi Mitiţa Dumitrescu, şcoala rusă cu Anton Romanovski şi dansul modern cu Trixy Checais. Acesta era prim-balerin la operă, dar un balerin modern, care şi-a creat o tehnică nouă, astăzi numit㠄contemporană”. După părerea mea, a fost cel mai interesant balerin român, care a suferit apoi amarnic, a fost persecutat, ce mai,… l-au distrus, l-au arestat. Acesta a fost profesorul care m-a ajutat pe mine enorm. Apoi mai era Paula Sybille, o franţuzoaică măritată în Bucureşti, care ne-a învăţat dansul ritmic după metoda elveţiană, fiindu-i elevă celebrei Isadora Duncan. L-am avut şi pe maestrul Oleg Danovski, care a dansat în tinereţea sa cu marea Ana Pavlova…

– Într-adevăr, o galerie impresionantă de celebrităţi. Ne apropiem de anii ’50, conjunctura din ţară se schimbă, dar cariera dv. decolează, faceţi deja parte din corpul de balet al Operei bucureştene şi îl aveţi ca maestru pe coregraful Oleg Danovski, de care cred că toată lumea a auzit. Cum aţi simţit deteriorarea atmosferei din ţară, intrarea în scenă a regimului stalinist? Sau eraţi prea conectat la muncă şi vă influenţau mai puţin chestiunile astea?

– Sincer să vă spun, erau începuturile, lucrurile nu erau aşa evidente…

– Bun, suntem în anul 1950, momentul întâlnirii directe cu marea şcoală rusă de balet, că sovietică mi-e cumva greu să-i spun……

– Rusă, bine aţi spus, pentru că Rusia e leagănul baletului clasic. Am stat cinci ani la specializare la Leningrad, azi Sankt Petersburg. Am lucrat sub îndrumarea genialei Agripina Vaganova, care a dat mai târziu numele Academiei de Coregrafie a URSS – Academia Vaganova. Era directoare onorifică pe vremea aceea, a murit pe urmă, după doi ani. A fost o figură istorică. Astăzi, toată lumea, şi Europa şi America au metoda ei, Metoda Vaganova, care este baza dansului general clasic. Acolo mi s-a schimbat tot drumul vieţii mele, am intrat în acest academicism cu multă muncă şi sârguinţă, dar mi-am dat seama că acum ori voi face carieră la înalt nivel, ori nu.

– Aţi avut ocazia să dansaţi la Opera din Leningrad?

– Dacă-mi permiteţi, aş vrea să mai adaug că am mai avut un profesor extraordinar, pe Alexander Puşkin, maestrul lui Rudolf Nureev şi al lui Barâşnikov. Nureev era cu şapte ani mai tânăr ca mine, iar Barâşnikov, cu şapte ani mai tânăr ca Nureev. Revenind la întrebare, da, am dansat pe scena teatrului Kirov. Artista poporului, Ana Shelest, o mare personalitate, m-a ales să o acompaniez în sonetul „Petrarca” al lui Liszt. Eu am rămas surprins când Puşkin m-a anunţat că Alla vrea să danseze cu mine. Am mai dansat cu artista emerită Ninel Petrova, cu Valeria Fediceva, Nataşa Alexandra, Soloviova… apoi, cu colega mea Nina Timofeeva, în „Lacul lebedelor”. Mai târziu, ea a ajuns artistă a poporului şi primă balerină la Bolşoi Teatr din Moscova.

– Cum eraţi privit, ca român, la Leningrad, în acei ani?

– Şcoala asta era ca o insulă, în interiorul unui stat enorm, rigid şi foarte sever. Dar acolo tradiţiile erau păstrate, ca şi respectul enorm pentru artişti, iar noi îi priveam pe profesorii noştri ca pe nişte zei. Erau idolii noştri.

– Cum era viaţa de zi cu zi, unde locuiaţi, ce prietenii aţi legat?

– …Atmosferă foarte plăcută. La academie era o grupă de studenţi străini, din ţările satelite – un bulgar, un ungur, un neamţ din Berlinul de Est, un coreean etc. La fel, şi grupa de fete. Stăteam toţi într-un apartament vechi din şcoala aceea, care avea peste 100 de ani, atât instituţia, cât şi edificiul. Fetele erau într-o parte, într-un dormitor mare, comun, iar noi în cealaltă parte. Ne despărţea o baie care nu avea apă caldă, căci erau instalaţiile de pe vremuri. Ne-am acomodat, pentru acolo important era să înveţi şi asta făceam, de la 8 dimineaţa până după 9 seara.

– Deci, după cinci ani de experienţă unică aţi revenit în ţară, cu un bagaj enorm de cunoştinţe, devenind deja un star, nu-i aşa?

– Da, am devenit prim-balerin al Teatrului de Operă şi Balet din Bucureşti. Bine, titulatura asta a venit mai târziu, atunci se numea „prim solist”.

– Domnule Gelu Barbu, nu intenţionez să deviez acest interviu spre aspectele politice ale vremii, dar totuşi trebuie să vă întreb: cum era privită cultura pe vremea aceea, care era statutul omului de cultură, eram totuşi în 1955, se depunea interes, era o emulaţie?

– Adevărul trebuie spus fără remuşcare – era un mare respect pentru oamenii de cultură, respect pe care, din păcate, azi nu-l prea mai întâlneşti nici în Occident. Şi la noi s-a deteriorat, dar pe vremea aceea era influenţa de la ruşi, care au un respect aparte pentru artă şi în zilele noastre. În fine, pe atunci eram invitat la televiziune, începuse cariera lui Valeriu Lazarov…

– Ajuns acum mare entertainer prin Spania…

– …Da, mai mult între Spania şi Italia. La ora când se înfiinţa televiziunea la Bucureşti, prin ’55, el avea emisiuni culturale şi mă invita, tot la două săptămâni. Atunci am dansat cu viitoarele mari balerine, Irinel Liciu, Valentina Massini, Simona Ştefănescu, Puşa Niculescu, Magadalena Popa, Suzy Rumler, Cora Benador, Galina Radomskaia şi, mai ales, Ileana Iliescu…

– Cu care aţi păstrat legături puternice şi astăzi… Şi pentru că vorbeam de balerina Irinel Liciu, este cunoscut destinul său tragic, ea sinucigându-se imediat după moartea soţului, poetul Ştefan Augustin Doinaş…

– Da, aşa este, ea s-a sinucis a doua zi. Irinel Liciu şi Ştefan Augustin Doinaş au făcut parte din cercul meu de prieteni intimi. I-am văzut pentru ultima dată cu doi ani înainte de moartea lor şi, abordând într-o discuţie tema asta a morţii, mi-au spus „nici o problemă, noi doi ştim deja că dacă pleacă înainte unul dintre noi, celălalt va veni cât se poate de repede după el”. Deci, era totul programat, ei erau pregătiţi pentru acest pas. După cum ştiţi, Doinaş suferea de o boală incurabilă, care l-a doborât până la urmă. Atunci ea s-a dus cu şoferul, i-a spus – lasă-mă aicea, mâine eşti liber, vreau să rămân singură. Şi-a făcut duş, şi-a colorat părul, să nu se vadă firele cărunte, era perfect conştientă, s-a culcat, a luat pastilele… Între ei a fost o dragoste mare, comparabilă cu cea dintre Romeo şi Julieta, rămasă intactă după o căsătorie de aproape 50 de ani. Eu cred că oamenii nu au căderea să comenteze decizia lui Irinel Liciu.

– Interesant este că în această perioadă aţi avut-o ca parteneră, la Bucureşti, pe o mare stea a baletului din Marea Britanie. Cum s-a făcut că o balerină din Occident a trecut aşa uşor Cortina de Fier?

– A, da, este vorba de Beryl Grey, a doua mare balerină engleză, după Margot Fontaine – dar ea a dansat în toate ţările socialiste, şi la Moscova, şi la Beijing. A fost o iniţiativă interesantă, pe jumătate particulară, pe jumătate a Guvernului englez, iar pentru mine a fost o întâmplare, un destin, probabil, pentru că după ce am plecat din ţară, Beryl Grey m-a căutat, m-a găsit şi prin ea am reuşit contacte foarte importante. Am dansat împreună pe multe din scenele Europei.

– După o serie de turnee în Indonezia, Egipt, Grecia, Bulgaria, Polonia, Ungaria, Germania, etc., aţi fost invitat personal al preşedintelui Indiei, J. Nehru. Cum a decurs întâlnirea cu această mare personalitate a secolului XX?

– Să vă spun cum s-a întâmplat: Nehru a venit în vizită oficială în România, însoţit de un grup de dansatori indieni, şi a făcut o propunere Guvernului român – să trimită în India un grup de cinci persoane – doi balerini, doi cântăreţi de operă şi un pianist. Pe urmă, după mari deliberări, m-au selectat pe mine şi pe Valentina Massini, pentru că ştiam limbi străine. O chestie interesantă a fost la ambasada română din Bombay (apoi s-a mutat la Calcutta şi, câţiva ani mai târziu, la New Delhi). Aici, ambasadorul nostru ne-a dat nişte hârtii şi ne-a spus: uite,aici sunt întrebările pe care presa vi le-ar putea pune şi ce trebuie să răspundeţi voi la conferinţele de presă. Şi atunci i-am zis – dar dacă sunt întrebări care nu apar aicea, ce facem? Răspunsul a venit prompt: faceţi pe proştii!

– Da, reflecta bine optica vremii…

– Revenind la ce vorbeam înainte, să ştiţi că până în ziua de azi, întâlnirea cu preşedintele Nehru mi-a rămas ca o amintire minunată. Era un om de stat excepţional, dotat cu un mare umor. Indira Gandhi, care pe vremea aceea era doar fiica lui, ne-a însoţit de-a lungul întregului turneu ca reprezentantă a şefului statului şi am fost trataţi regeşte, am fost cazaţi la cele mai frumoase hoteluri… La sfârşit, preşedintele Nehru ne-a invitat să luăm masa cu el. Era una din zilele când el primea delegaţii din diferite părţi ale Indiei şi noi am aşteptat într-un parc splendid din faţa Preşedinţiei Indiei, care îşi avea sediul în fosta reşedinţă a viceregelui englez. Era un parc imens, cu căprioare, cu mici lacuri cu peşti… Când ne-am întâlnit cu Nehru, am descoperit un om foarte simplu, foarte amabil, am conversat în limba engleză şi ţin minte că, înainte de masă, ne-a arătat parterul palatului. Acolo era o încăpere rotundă, cu portretele tuturor şefilor de stat care l-au vizitat, iar în centru, tronau pe o măsuţă, în nişte rame deosebite, pozele Reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii şi a liderului sovietic Hruşciov.

– Ce alăturare interesantă, cam asta era şi poziţia Indiei pe atunci, pendulând între fosta metropolă şi sfera de influenţă sovietică…

– Eu am îndrăznit să-l întreb: „Excelenţă, de ce aţi pus aceste două fotografii în mijlocul camerei?” Iar el mi-a răspuns, arătând-o pe Regina Elisabeta: „dânsa este o mare prietenă a mea”, iar apoi, cu un zâmbet şmecher, spre Hruşciov: „el a fost ultimul care m-a vizitat şi ar vrea să fie un bun prieten al meu”. În rest, nu pot spune că l-am văzut dominat de vreo emoţie, era un adevărat om de stat.

– Este un interviu în care am rostit şi vom mai rosti nume mari. Haideţi să ne oprim la unul din ele: Francisc Valkay. Ce vă leagă de acest monstru sacru al scenei?

– M-a emoţionat în iunie 2004, când a vorbit la Opera din Timişoara atât de frumos despre mine. După atâţia ani, mi-a fost dat să descopăr că are acest talent, acest dar al vorbirii. Eu pe el l-am iubit foarte mult, încă din vremea când l-am avut ca elev la Şcoala de stat… nu mai ştiu cum îi zicea, acum se numeşte Liceu de Coregrafie, în orice caz era o şcoală oficială. Aşadar, era în clasa de băieţi pe care eu am dus-o până la sfârşit, în toamnă şi se afla în pericol de a fi exmatriculat.

– De ce?

– El era foarte rebel. Fiind bănăţean, nu se prea încadra în peisaj din cauza accentului său, a felului de a fi, care nu era pe placul unora dintre bucureşteni. Băiatul acesta a suferit foarte mult şi n-a fost înţeles, se făceau glume proaste cu el etc. Eu mi-am dat seama de situaţie şi am intervenit enorm, până la minister, ca să nu-l dea afară din şcoală. Aşa a terminat cu diplomă şi a devenit unul dintre cei mai buni balerini ai României, care ne-a reprezentat pe toate continentele, dezvoltându-se şi ca un foarte interesant coregraf, la Operele din Timişoara şi Cluj. Am pentru el o mare prietenie, admiraţie şi stimă, pentru că este unicul dintre elevii mei din ţară care s-a remarcat pe deplin.

– În anul 1961 veţi alege libertatea, reuşind o spectaculoasă străpungere a Zidului Berlinului. Cum aţi luat această decizie, care avea să vă schimbe influenţeze definitiv întreaga viaţă?

– Motivele au venit, toate, din interior, adică din ţară. V-am spus, eu ştiam destul de bine engleza, germana, franceza şi eram mereu invitat la ambasadele străine, în mod oficial, de la Operă. Treceam mai înainte pe la secretarul de partid, tovarăşul Firu, un personaj detestabil, pe care mi-l amintesc şi acum, ca să ne cerem voie: suntem invitaţi, avem voie să mergem? Vă spun mâine… simţeam mereu din partea lui o respingere, deşi nu pe faţă. Eu n-am fost membru de partid, având „origine nesănătoasă”, aşa că eram ţinut cam deoparte, dar până la urmă mă lăsau să merg. Ei bine, la un moment dat, m-au anunţat că au o înregistrare cu mine, pe bandă de magnetofon, că am vorbit rău la Ambasada americană de regimul socialist român, ceea ce nu era adevărat, deoarece numai un nebun putea s-o facă la modul acela, când se ştia bine că e plin de microfoane peste tot, în telefoane, în camere, chiar şi acasă ne feream să vorbim, preferam să ieşim la o plimbare…

– Ce impact a avut această acuzaţie asupra carierei dv.?

– A avut unul foarte mare, pentru că în acest fel a venit propunerea oficială de a fi trimis la Şcoala de Spionaj din Moscova, ca să devin spion. Spion adevărat, mă înţelegeţi, nu doar un turnător, astea sunt fleacuri, ci spion oficial. A fost o chestiune foarte serioasă. Despre asta nu ştia nimeni nimic, nici soţia mea – pe vremea aceea eram căsătorit cu Magdalena Popa, nici părinţii mei. Mi s-a spus clar – nu se poate vorbi despre acest lucru, nu ne cunoaştem. Am avut discuţii până la primul ministru Alexandru Drăghici, cel de care tremura toată lumea… Doar sora mea Titiana ştia totul, dar a păstrat acest secret până când am plecat dincolo… Îmi spunea – nu te preocupa, trebuie să facem ceva, dar am nevoie de timp.

– Cum s-a ivit ocazia pe care o aşteptaţi cu atâta disperare?

– Eu ştiam că Opera are un turneu în Germania, în Berlinul de Est. Speranţa mea era să trag de timp până să plec acolo. Însă, toţi au primit paşapoarte, numai eu nu! Atunci Mihai Brediceanu, care era director al Operei pe vremea aceea, lugojean şi naş al meu, a intervenit la Constanţa Crăciun, ministru al Culturii, şi aşa am apucat acest turneu, în ultimul moment. Nemţii chiar ne avertizaser㠖 nu vă mai invităm dacă vă tot schimbaţi delegaţia în ultima clipă, asta însemnă neseriozitate…

– De fapt nu era vorba de neseriozitate, era cu totul altceva!

– Oricum, am fost decis. Era una din clipele acelea când simţi că trebuie să spui ori da-da, ori nu-nu. Zidul Berlinului fusese deja ridicat în august… iar noi trebuia să ajungem în Berlinul de Est după ce treceam prin mai multe oraşe germane. Sunt împrejurări foarte greu de explicat, eu le-am povestit de multe ori, dar mă tulbură puternic, de fiecare dată. S-a spus că am sărit Zidul, nu e adevărat, am trecut chiar prin Charles Point…

– Check Point Charlie…!

– ……care era punctul de trecere spre Vest. Acolo am avut noroc, ştiu că m-am rugat la Maica Domnului şi i-am spus „sunt în mâinile tale, te rog, ajută-mă”. Eram doar eu cu pianistul, care nu ştia nimic de treaba asta, iar eu am vorbit nemţeşte cu femeia de la punctul de trecere. Mi-a spus că e imposibil să părăsesc teritoriul RDG, iar eu i-am răspuns că voi da un telefon, la Ambasada României, să vină să mă ia. Între timp a apărut un domn, îmbrăcat într-un costum negru, elegant, care cred că a înţeles din priviri ceea ce se petrecea. Eu am început să protestez: de ce domnia sa poate trece şi eu nu, că eu sunt prim-balerin la Opera din Bucureşti etc., motivasem că am o maşină de bărbierit pe care voiam s-o repar dincolo. Atunci, domnul acela s-a aşezat pe o bancă de lângă baraca de lemn, şi-a scos pantoful ca şi când ar fi avut o piatră în el şi a continuat să observe scena. Până la urmă, văzând că omul de pe bancă nu se mişcă, pe femeia în uniformă au lăsat-o nervii şi a spus: puteţi pleca! Duceţi-vă! Ca să duc cacealmaua până la capăt, am mai întrebat-o de unde-mi pot cumpăra un aparat Philips, dar ea mi-a făcut un gest iritat cu mâna: întrebaţi dincolo! Imediat s-a ridicat şi domnul de pe bancă, astfel că am trecut amândoi repede-repede în Berlinul de Vest, pentru că soldaţii de pe partea americană nici nu ne-au luat în seamă, jucau cărţi!!!

– Ce s-a întâmplat cu domnul care v-a ajutat discret, dar decisiv, în acele momente?

– Mi-a surâs, mi-a făcut cu mâna şi s-a îndreptat spre maşina parcată dincolo, căci trebuie să ştiţi că erau un fel de baricade, iar autovehiculele nu puteau trece printre acestea decât în zigzag. Când a trecut de mine, am văzut numărul cu Corp Diplomatic GB – Marea Britanie. Acel om, pe care nu l-am mai întâlnit niciodată, mi-a salvat viaţa!

– Apoi, cum v-aţi descurcat în Berlinul de Vest? Ştiaţi limba?

– Eu am trecut în sectorul american, habar n-aveam de asta înainte, aşa că americanii m-au luat şi m-au ţinut vreo două săptămâni într-o vilă. Nu m-au lăsat să ies singur pe stradă, mi-au spus că sunt urmărit cu o maşină de la Ambasada României, pentru că maşinile oficiale putea trece uşor dintr-o parte în alta şi exista riscul ca, pe stradă, să fiu ameţit cu eter, răpit şi dus înapoi. Poate părea exagerat, dar au fost reale astfel de cazuri pe atunci. După această perioadă, când am ieşit doar seara cu maşina, m-au internat într-un lagăr, unde am fost controlat ca să vadă dacă este adevărat ce spun, suspiciunea între Est şi Vest era foarte mare… Asta a fost trei luni, până la acordarea azilului politic. M-au controlat minuţios… Un ajutor mare l-am primit de la românii de la Europa Liberă, care mă ştiau după nume, în special de la lugojeanul Caius Deleanu, care rămăsese în RFG ca ultim ambasador al Regatului României, după abdicarea Regelui Mihai I.

– Cum v-aţi integrat în comunitatea artistică din Germania?

– Adevărul este că am avut noroc, căci fără noroc, nu faci nimic în viaţă. Eu trecusem dincolo numai cu haina pe mine, iar cei de la radio mă ajutau cum puteau, să nu zicem cuvântul „cerşit”. M-am dus la Munchen, la un post de televiziune, TV Bavaria, unde prima dată mi-au spus că nu au nici un loc liber, apoi m-au angajat în corpul de balet al televiziunii. Mai târziu, am făcut un contract cu un producător de televiziune, care a realizat o serie de emisiuni în Italia, la Rimini, Roma, Ostia – iar eu interpretam, prin dans, diverse personaje antice. Era o emisiune foarte reuşită…

– Spuneaţi că marea balerină engleză Beryl Grey nu v-a uitat.

– Da, ea devenise între timp prim-balerină la Opera Regală din Norvegia, şi, împreună cu ea şi alte mari artiste, precum Henny Murer, Anne Borg, Hanne Skram, Mette Moler, am dansat şi în Suedia, la Stockholm. Tot atunci, am avut o experienţă deosebit㠖 coregraful Ivo Cramer a creat special pentru mine baletul Katharsis (Viaţa Sf. Anton de Padova), o transpunere modernă a unei teme clasice.

– Pe unde aţi fost în lumea asta mare, aţi atras atenţia şefilor de stat. Am înţeles că nici Regele Norvegiei nu a „scăpat”…

– Regele Olaf al V-lea al Norvegiei era un mare meloman, un om excepţional care venea des la operă, fără protocol, fără bodyguarzi…

– … Pe vremea aceea încă se mai putea……

– …Da, şi am avut contacte frumoase cu el, iar când am părăsit Norvegia, m-a decorat cu Medalia Constituţiei. Atunci l-am cunoscut şi pe fiul lui, actualul rege, Harald şi pe premierul laburist Gerhardssen, toţi oameni legaţi de cultură. De altfel, cultura este foarte respectată în cadrul social-democraţiei scandinave, care este un ideal… În Europa, „baza” o aveam la Munchen şi la Nurnberg, şi de acolo făceam turnee în Elveţia, Italia, Franţa, Spania, Portugalia. Plecam şi veneam în continuu, a fost o experienţă foarte frumoasă, erau ani în care am învăţat foarte mult. La opera din Hamburg, le-am avut ca partenere pe Eleonor Amreich, Margot Werner şi Dulce Anaia, aceasta din urmă fiind o sud-americană stabilită în Germania. Din păcate, atunci am avut şi o leziune la coloană, din cauza ridicăturilor, care s-a agravat şi cu o hernie din cauza suprasolicitării. În acei ani, astea erau greu de operat, nu ca acuma, când presupun intervenţii de rutină. Exista şi riscul de atinge un nerv……

– Atunci a început o etapă specială în viaţă dv., cea legată de Gran Canaria. În ce an aţi ajuns acolo?

– În 1966, când am început să învăţ şi spaniola, pe care am ajuns s-o stăpânesc bine trei ani mai târziu. La început, am încercat să văd dacă mai pot dansa, aşa că împreună cu un balerin ungur şi unul american, la care s-au adăugat şi câteva fete, am făcut un turneu prin Italia, Elveţia, Franţa, Spania, Portugalia şi înapoi în Canaria…

– Vă trăgea aţa acolo. Avea ceva special Canaria asta?

– Cred că în primul rând m-a atras clima, foarte avantajoasă pentru canto şi pentru dans. De acolo se trage marele tenor Alfredo Krauss, există şi o tradiţie muzicală bogată, au o orchestră simfonică de peste 160 de ani. Am “căzut” aşa, foarte bine, într-un mediu de pictori, de muzicieni, de cântăreţi de operă, care mi-au devenit prieteni şi m-au încurajat mereu. De aceea, eu m-am simţit împărţit între aceste două ţări pe care le iubesc: România natală şi Spania adoptivă.

– Dacă vorbim de Spania, trebuie spus că aţi fost remarcat de Regele Juan Carlos…!

– Da, dar înainte de asta a fost o întâlnire memorabilă, deşi întâmplătoare, cu Regina mamă Elena – mama Regelui Mihai, care mi-a spus: dacă-ţi place să trăieşti în Spania, du-te acolo, că viaţa e foarte scurtă. Acesta a fost imboldul decisiv. Mai târziu, a fost şi episodul de care vorbeaţi, cu Regele Juan Carlos şi Regina Sofia, doi remarcabili oameni de cultură. În 1994, Regele Juan Carlos mi-a decernat titlul de “Fiu adoptiv al oraşului Las Palmas de Gran Canaria”, echivalent cu cel de cetăţean de Onoare.

– Care este povestea Companiei de balet “Gelu Barbu”?

– Am înfiinţat-o în condiţiile în care Spania nu avea o tradiţie în balet, în orice caz nu avea o companie oficială de balet, ca în prezent. Ei se axau mai mult pe dansuri spaniole, de castaniete, adică aveau şcoala lor. Eu am venit cu dansul clasic, contemporan, am făcut o mică revoluţie, aşa… iar elevii mei care s-au remarcat acolo au devenit foarte cunoscuţi în Spania şi alte ţări, în special Miguel Montanez, Wendy Artiles, Amelia Estevez, Jose Manuel Armas, Oscar Millares, Elisabeth Mateo, Aida Lustres etc. La Madrid mai am un băiat, Acop Hernandez, care este acum membru al Baletului Naţional Spaniol, împreună cu Nacho Duarte, un mare coregraf, prieten al meu. Mai am foşti elevi care s-au realizat în Anglia, în Olanda…

– De altfel, Wendy Artiles şi prim-balerinul Miguel Montanez au dansat şi în România.

– Da, cu compania am făcut turnee în Portugalia, la Sankt Petersburg, apoi la Festivalul Internaţional George Enescu, Opera Română din Timişoara, Opera Naţională din Bucureşti şi, bineînţeles, Teatrul “Traian Grozăvescu” din Lugoj.

– Apropo de Petersburg, când aţi revenit la Academia Vaganova?

– În 1991, când cei doi balerini au dansat, dar nu la “Kirov”, ci la al doilea teatru, care era Teatrul Mic. Apoi, m-am întors în ţară după exact 30 de ani, la invitaţia Festivalului Enescu, unde programul nostru a fost foarte bine primit de presă. Era însă ora venirii minerilor la Bucureşti şi am avut un moment de revoltă înainte de spectacol, fiindcă din cauza lor spectacolul nu putea începe, pentru că lumea nu putea să circule pe acolo, fără riscul de a fi luată la pumni. La opt deja, s-a putut începe…

– Aha, minerii îşi făcuseră deja “numărul”. Cu alte cuvinte, în deschiderea reprezentaţiei dv. aţi avut o alt㠓reprezentaţie”, a minerilor.

– Îmi amintesc că în 1989, când a început Revoluţia, îi spuneam mamei: ce aş dori să fiu acolo, la Timişoara. Întâmplarea a fost să mai prind ceva din atmosferă, la Bucureşti!

– Am înţeles cum aţi regăsit Bucureştiul, cu ce ochi aţi revăzut Lugojul?

– Aşa cum spuneam, în 1991 l-am revăzut, după 30 de ani, mi-am întâlnit prietenii din tinereţe. Pentru mine, Lugojul a rămas oraşul cel adorat dintotdeauna. Am văzut, evident, schimbări frumoase, dar Timişul…, Timişul a rămas acelaşi, el n-a făcut niciodată politică.

– Pentru că tot vorbeam de şefii de stat, iată că şi preşedintele Iliescu v-a acordat, într-un cadru excepţional, o importantă distincţie, pentru merite culturale şi servicii aduse României în lume…

– Au fost decoraţi atunci, în 2002, cei mai mari balerini ai ţării noastre, care trăiesc în afară sau înăuntru. S-au adunat acolo trei generaţii de artişti, iar unii dintre noi au fost decoraţi cu cea mai mare distincţie a României pentru art㠖 titlul de Cavaler al Ordinului Naţional “Steaua României”. Printre cei decoraţi s-au aflat Gabriel Popescu, Magdalena Popa, Sergiu Stefanski, Francisc Valkay… a fost ceva unic, cu râsete, cu îmbrăţişări, cu lacrimi de bucurie – eu pe Gabriel Popescu nu-l mai văzusem de 40 de ani, vă daţi seama. Cred că a fost un gest foarte frumos din partea preşedintelui, un gest pe care nu l-am văzut prin alte ţări, ci doar sporadic şi într-un cadru mai restrâns. La noi, ceremonia a fost urmată de o gală splendidă la Opera Naţională, apoi au fost decoraţi şi marii actori de teatru şi film, unii cântăreţi de talia lui Nicolae Herlea etc.

– Şi o ultimă întrebare: dincolo de aceste festivităţi fastuoase, cum vedeţi starea culturii române actuale?

– Ca şi înainte: multe, multe talente, dar care trebuie ajutate de stat, de guvern, prin burse, trimiteri în străinătate la mari şcoli de balet, de canto, etc. Nu există o altă cale, pentru că se ştie că opera, teatrul, baletul, sunt deficitare în toată lumea şi fără o subvenţie a statului este foarte greu. Eu înţeleg situaţia economică din România, dar nu trebuie ca arta, inclusiv baletul, să ajungă în postura de “cenuşăreasă”. Eu cred că situaţia se va îmbunătăţi în perspectiva aderării la Uniunea Europeană, când întreaga ţară va trebui să treacă un examen important în ce priveşte corupţia. Să ştiţi că şi Spania, în timpul lui Franco, a fost un stat foarte corupt, dar, odată cu instalarea la putere a Regelui Juan Carlos şi a primului guvern democratic, s-a făcut o schimbare bruscă, în trei ani. Medicii, funcţionarii, avocaţii care iau şpagă îşi pierd dreptul de practică, sunt şterşi de pe lista profesională, astfel de cazuri sunt prezentate în ziare şi la televiune. Şi Polonia avut la un moment dat o corupţie mare, şi alte state, să nu credeţi că este o problemă pur românească. Poate că vi se pare că am deviat de la subiect, dar toate se leagă… Europa comună este o şansă pentru toţi.