Ruinele unui vis

Pe când un domnitor îşi croia neagra armură din ma­terialul durabil al le­gen­dei, un meşter visa cu ochii deschişi să con­stru­ias­că şi altceva decât a­mă­râte bordeie pe care le tot zdrobeau sub copitele cailor nişte sălbatici cu glasuri de neînţeles şi cu ochii dilataţi de spaimele întâlnirilor cu vidmele din pădurile împietrite în timp.

Obişnuit numai cu pro­cedeul încredinţării di­recte, cât şi cu valorile ex­presive ale dativului po­sesiv, domnitorul îi cere plictisitului meşter să se lepede imediat de stra­iele rutinei, îmbră­când, în schimb, cămaşa creativităţii pentru a ri­di­ca o biserică mândră cum alta nu cutezase să se a­ra­te, căci întârzierile faţă de alţii tot creşteau pre­cum în basmele unor moşi ale căror figuri prea semănau între ele.

Naiv şi cam exaltat, meşterul se apucă de treabă cu gră­bire, sărind etapa stu­d­i­ului de fezabilitate.

Cu­rând, avea să afle pe pro­pria piele că birocraţia nu fusese inventată degeaba. Zidurile cădeau, costurile creşteau, termene s-a­mâ­nau, Vodă s-enerva şi tot poruncea spre a termina ce i s-a promis fără com­pro­mis. Atuci, cu grăbire, lovit ca de-o orbire, meş­te­rul hotărî chiar a omorî ce-avea mai drag lâng-al său prag, fiindcă doar a­şa, i se repeta, slava s-a­tin­gea.

Zidurile ţinură şi toţi începură să bată-n­chi­năciune ca la o mi­nu­ne. Iar meşteru-n zidit a fost răsplătit cu-o moarte pe-alese, căci nu în­ţe­le­se­se nimic din interese.

Mo­rala nici nu mai con­tea­ză câtă vreme se reac­tua­lizează aceleaşi erori pro­vocând orori. De pil­dă, după ce s-au aliniat fru­mos echipaţi cu a­dânci idei şi felurite u­ni­forme, europenii s-au îm­puşcat metodic, invocând ba onoarea, ba vreo hartă mucegăită găsită prin ar­hive. Când molozul a de­ve­nit sufocant, s-au că­ţă­rat până pe vârfurile rui­ne­lor şi s-au pus pe visat.

Au constatat cu repezi­ciu­ne că, mai întâi, tre­bu­ie repuse în drepturi nişte verbe, aşa cum sunt tra­vailler, lavorare, to work, zu arbeiten.

Apoi au trans­format frontierele în simple linii pe hartă, ca să circule mărfurile fără poveri în uriaşa lor gră­di­nă devenită tot mai fru­moa­să.

Naivi, ca orice vi­sători, i-au primit în cur­tea lor şi pe alţii, să-i sca­pe de o viaţă fără orizont. Ei bine, unii dintre a­ceş­tia poartă costume cu bom­be şi se detonează îm­­preună cu proverbul ,,bine faci, bine pri­meşti”, ca nu cumva fru­mo­sul vis să fie durabil.