Sunt convins că enunțul interogativ din titlu i-a făcut pe mulți să tresară, gândindu-se, cu speranță, că, în sfârșit, cineva a avut curajul de a susține că frecventarea cărților nu este obligatorie și nici tocmai benefică pentru inițierea întru viață, fiind în lume alte lucruri mult mai importante…
În fond, ne provoacă autorul eseurilor, ce este viața? Ce înseamnă a trăi?
Pentru Gustave Flaubert, viața se reducea la un singur lucru: a scrie bine, existența celor care nu scriau părându-i-se imposibil de suportat, căci se încadra între hidos și abject.
Pentru un personaj al lui Mateiu Caragiale, ,,știința vieții” se dobândea, dimpotrivă, în tripoul ,,adevăraților Arnoteni”, nu din inhibantele tomuri academice, însuși Eminescu apreciind că ,,În zadar în colbul școlii / Prin autori mâncați de molii / Cauți urma frumuseții / Și îndemnurile vieții” Sigur, le era ușor ușor să propună asemea șăgalnice jocuri ideatice după ce, de fapt, au studiat temeinic, devenind cu adevărat ce își doreau, adică Flaubert, Mateiu Caragiale sau Eminescu. În captivantele sale eseuri despre pericolele ce zac în cărți și în lectura compulsivă, Valeriu Gherghel folosește exemple, desigur, tot din cărți, având ca aliați nume fundamentale din istoria devenirii culturale a omenirii: Seneca, Montesquieu, Kant, Cioran, Borges și destui alții, bibliofobii concluzionând că ,,cititul nu te face înțelept”, fiind mai bine, spunea Seneca, ,,să-ți alegi un gând și să meditezi la el o zi întreagă decât să răsfoiești distrat o mulțime de cărți.
”Alții, dimpotrivă, consideră că numai cărțile pot aduce experiențe revelatoare, pasionale, căi de acces spre universuri altfel interzise oamenilor obișnuiți, uneori simpla apropiere de cărți însemnând trecerea unor probe inițiatice la capătul cărora să înțelegi ușor ce este deșertăciunea. Sau umilința. Căci nu ne va ajunge viața să citim toate cărțile ce apar și nici măcar titlurile apărute până acum în lume…
Aflat mereu în preajma rafturilor pline, autorul scrie cu subtilitate, cu umor sau cu ironie despre diversele tipuri de lectură, despre ce înseamnă o carte bună, despre clasic și modern, despre vârstă și cărți, despre modă și valoare, despre raportul dintre citirea cărților nou apărute și recitirea altora sau despre capacitatea unor persoane de a se descurca în ocazii festive, arătându-și erudiția și fără a fi parcurs volumele invocate în vreun canon sau în altul, fie că este al lui Harold Bloom sau al altcuiva.
Într-un provocator exercițiu, eseistul se întreabă dacă licențiații de astăzi au citit cu adevărat, din doască în doască, titluri fundamentale (,,cărți grele, venerate, mii de pagini de talent și înțelpciune încordată, un fragment inestimabil din erudiția omenirii, din geniul ei sempitern), precum Iliada, Odiseea, Eneida, Divina commedia, Anabasis, Viața și opiniile lui Tristam Shandy, Oblomov, Muntele vrăjit, Călătorie la capătul nopții sau 2666 și încă vreo câteva? Răspunsul vine ca o ghilotină – ,,Aproape nimeni.”
O carte bună își recheamă în timp cititorul, suportând proba recitirii. După ce am parcurs cu multă plăcere Roata plăcerilor, sunt pregătit să o recitesc oricând.
Autor: Dorin Murariu