Riscul femeilor care apelează la fertilizarea in vitro. Pot deveni mame fără să știe

Infertilitatea în rândul cuplurilor a crescut alarmant în ultimii ani, iar dorința de a avea un copil a determinat cuplurile să apeleze la Reproducerea Umană Asistată (RUAM). Aceasta se poate face prin mai multe metode, dar una din cele mai cunoscute este fertilizarea in vitro, cu material genetic propriu, sau cu terţ donator. În astfel de cazuri femeia este supusă unei proceduri de prelevare de ovocite. Cu ocazia acestei proceduri sunt „extrase” mai multe ovocite, iar surplusul poate fi folosit cu ocazia fertilizării in vitro a altor femei care nu pot produce ovocite. Problema care apare aici este aceea că, femeile care acceptă să le fie prelevate celule pentru propria fertilizare in vitro pot deveni mamele altor copii, fără să știe.

De altfel, în dosarul de la Spitalul Athena din Timişoara, procurorii DIICOT acuză medicii că au prelevat astfel de ovocite pe care le-au vândut ulterior, fără ca femeile de la care s-au făcut prelevările să ştie acest lucru. Arcadie Anastasescu, avocatul medicului grec care făcea prelevările de ovocite și fertilizările in vitro a spus că această practică este legală, prelevările făcându-se în baza legii care reglementează transplantul de organe, lege în care este prevăzut doar acceptul persoanei pentru prelevare, destinaţia ovulelor putând fi aleasă de medic.

Potrivit avocatului Anastasescu, la spitalul aflat sub ancheta DIICOT, prelevările de ovocite, indiferent că erau făcute de la femei ce urmau să fie ulterior inseminate cu embrionul rezultat sau de la simple donatoare, erau făcute doar de către medicul Giatras Konstantinos, managerul Spitalului Athena din Timişoara. Ulterior, în cadrul unor proceduri stricte ovocitele erau preluate de biolog, care putea să ofere rezultatul cu privire la numărul de ovocite preluate. Potrivit avocatului, în cadrul puncţiilor, aşa cum sunt numite procedurile de prelevare, puteau rezulta unul, două sau mai multe ovocite.

De asemenea, exista posibilitatea ca medicul să nu poată preleva niciun ovocit. În cazul puncţiilor reuşite, prin care rezultau mai multe ovocite, apărea un sursplus, care putea fi folosit de medic, fie în cercetare, fie în inseminarea artificială a altor femei. „Nu toate ovocitele sunt apte de a fi folosite, dar există un excedent care poate fi prelevat şi ulterior folosit la alte cupluri. Este posibil să fie şi această situaţie, dar întodeauna există un acord al părţii de la care se face prelevarea. Persoana trebuie să fie de acord cu prelevarea. Destinaţia ulterioară nu este cunoscută. Acestea sunt regulile în materia donării de organe. Din punct de vedere legal, legea incrimineză prelevarea fără acord, dar atâta vreme cât am acceptat să donez, medicul nu nu comite nicio infracţiune pentru că există un accept. Nu este interzis în legislaţia românească”, a declarat avocatul Arcadie Anastasescu.

Avocatul a mai spus că infracțiunea de trafic de organe așa cum o formulează procurorii apare doar în momentul vânzării ovocitelor. Ori, potrivit lui Arcadie Anastasescu, sumele plătite de beneficiarii fertilizărilor in vitro de la Timișoara nu reprezintă costul ovocitelor, ci costul procedurii care este același, indiferent care este proveniența ovulelor și a spermatozoizilor. „Indiferent că fertilizarea in vitro se face cu material genetic propriu sau cu material genetic obținut în urma unor donații, costul procedurii este același”, a arătat avocatul Arcadie Anastasescu, încercând să demonstreze că prelevarea ovocitelor de la anumite femei și inseminarea  altor femei nu reprezintă infracțiune.

Indiferent că aceste proceduri constituie infracțiune sau nu, rămâne o problemă ce poate avea efecte devastatoare în societate: originea copilului născut prin fertilizare in vitro, cu material genetic provenit din alte surse decât de la părinții care l-au născut. Astfel, copilul ajunge să aibă o mamă naturală și una genetică. Probabil că omul rezultat în urma unei astfel de proceduri nu va afla niciodată adevăratele sale origini. Totuși CEDO garantează dreptul la identitate și viață privată. Tot CEDO garantează, însă, interesul superior al copilului. Cineva, va trebui să stabilească, însă, care interesul superior al copilului: acela de a ști care sunt adevăratele lui origini sau de a fi „protejat” de acest adevăr.