Reportera şi atrocele cotidian

Ce-o fi fost în mintea unei reportere frenetice, trimise la faţa locului (infernul de văpaie de la Clubul ”Colectiv”, cu ocazia ultimului concert pământean al trupei ”Goodbye to gravity”) ca la sosirea acasă Ana Maria Roman (”Antena 3”) să consemneze atari impresii pe Facebook:

”De la arestarea lui Gigi Becali, când am stat 24 de ore pe teren, nu credeam că o să mai prind o astfel de zi la lucru.Ieri am început cu Udrea şi am terminat acum, la ora 8, cu incendiul. La locul tragediei au rămas colegii mei.Deşi sunt obosită, nu pot să nu zâmbesc la gândul că am cea mai mişto meserie din lume”.

Dacă domniţei cu pricina i se pare cool oportunitatea de a fi asistat la asemenea dramă colectivă, înseamnă că fie s-a detaşat complet de dimensiunile cumplite ale frisonantului eveniment, devenind imună la ceea ce se întâmpla în faţa sa, la priveliştea terifiantă, fie percepe deformat-naiv realitatea, ca pe o aventură cu suspans senzaţionalist.

A ratat fireşte, prin consemnările sale private, devenite, iată, publice, cea mai bună ocazie de a tăcea, de a se reculege şi de a se ruga în memoria victimelor dezastrului de la ”Colectiv”.

În ultima decadă mai toate posturile TV şi în special cele de ştiri dar şi cele mondene şi-au calibrat transmisiile, referindu-se obsesiv solemn şi grav la terifianta întâmplare.

Au fost identificaţi vinovaţii, s-a exprimat indignarea şi revolta, s-a asistat la căderi de guverne şi o demisie de primar, s-a constatat amplificarea sonorităţilor străzii: 5, 10, 15, 20 sau chiar 25 de mii de bucureşteni dar şi conaţionalii lor din oraşele mari ale ţării sau încolonat în marşuri solemne şi apoi în spontane manifestări protestatare la adresa estabilishmentului actual românesc, de la orice nivel.

Se clamează necesitatea schimbărilor, dar strict la momentul actual nu se întrecede o soluţie fezabilă, realistă. Toţi cei care vor să ajungă la putere au mai fost şi s-au cam compromis.

Banale rocade nu înseamnă nimic. Guverne de tehnocraţi sunt utopii puerile în absenţa unui sprijin politic real şi consistent articulat. PMP, M10 sunt tot elemente reziduale din mai vechiul PDL. Nicuşor Dan, matematicianul cu spirit civic dezvoltat se va mai implica în bătălia pentru Bucureşti după eşecurile şi dezamăgirile anterioare?

Revizuirea legii constituirii de partide oferă posibilităţi deschise în acest demers, prin diminuarea sensibilă a numărului de fondatori. Dar coagularea lor implică timp, energii şi în final formări de alianţe alternative la puterea coruptă a ultimelor decenii.

Tresăririle societăţii civile din amorţire şi scandarea unor sloganuri inspirate sunt cvasiinutile în absenţa unor lideri competenţi şi a unui proces intens de decantare a competenţelor şi performanţelor.

Deşteptarea străzii, la fel ca în 2011/2012 şi generalităţile clamate în cor nu sunt suficiente pentru certitudinea unei victorii autentice. Se cere multă implicare, perseverenţă şi tenacitate inflexibilă pentru mult-dorita schimbare.

O garnitură de tineri politicieni cu entuziasmul din dotare fireşte că nu are experienţă, dar a învăţat măcar ceva din moştenirea trecutului: să nu repete erorile antecesorilor si mai ales metehnele acestora sub aspectul venal al corupţiei (şpaga, traficul de influenţă, spălarea de bani) în dispreţul total al legii şi bunului simţ, ignorând crunt speranţele alegătorilor. Pe la televiziuni continuă să se colporteze zvonuri şi să se fabrice tot felul de scenarii.

E interesant de văzut în ce măsură reprezentanţii ”străzii” vor fi suficient de coerenţi în a expune şefului statului lista lor de priorităţi, care să devină agenda curentă a viitoarelor guvernări.

Deocamdată totul stă sub semnul unei incertitudini dezolante. Teleaştii însă au din belşug de comentat orice reacţie oficială, oscilând între informaţiile ”de pe” surse, site-uri şi reţele de socializare, semn că stilistica abordării cunoaşte prefaceri nebănuite. Ar mai trebui primenită şi garnitura de invitaţi TV, deoarece ideile redundante ne dau bătăi de cap.

Discrepanţa dintre numărul şi capacitatea instituţiilor de spectacol din România şi oferta tot mai bogată de absolvenţi cu studii artistice se adânceşte vizibil.

O capitală cu 12 teatre de stat şi tot cam atâtea private (multe înghesuite în subsoluri sau mansarde improprii, cu evidente riscuri în caz de întâmplări neprevăzute) nu e capabilă să absoarbă un număr în creştere de actori, obligaţi la varii experienţe mai mult sau mai puţin onorabile, pentru a putea supravieţui decent.

Până şi tineri actori deja consacraţi, aleargă de la un tea­tru la altul pentru a-şi rotunji veniturile derizorii.

Teatrul radiofonic şi cel TV trebuie să le ofere mai multe ocazii reale de a-şi pune în valoare talentul şi de a se simţii astfel împliniţi. Ipostaza de prezentatori TV este un debuşeu, dar capricios, pe termen scurt ce ţine adesea de hazard şi de anumite tendinţe la modă (realityshowurile).