”Promovarea tinerilor”, o mare ipocrizie a zilelor noastre

”Promovarea tinerilor” sună în ro­mânește ca o formulă lipsită de conținut, pentru că asta și este de fapt: o expresie golită de conținut. De câte ori o aud, mă încearcă un râs amar. Fără a idealiza și a da pe dinafară de fericire, sunt destule țări în Eu­ropa, unde tinerii sunt în­cu­ra­jați să se afirme să facă primii pași în viață. În România, din pă­cate, ținem să fim și aici o­riginali cu orice preț.

De la situația financiară mai mult decât precară și u­to­pia ”sprijinirii” unor idei de a­faceri, ­până la simpla realitate că absolvirea unei facultăți nu mai garantează obținerea unui loc de muncă în domeniu (așa cum era înainte de 1989, când, în trea­căt fie spus, facultatea se făcea pe bune) – aproape nimic nu mai este în favoarea tinerilor de azi.

Nu sunt un fan absolut al noilor generații, de care mă des­part mari diferențe de uz al teh­nologiei și chiar de co­mu­ni­care; nu mai am nici vârsta de a mă identifica total cu ele. Mai știu că viitorul nu e nea­pă­rat mai bun decât trecutul, el poate aduce războaie și crize de neimaginat până în preziua de­zastrului, dar nu pot fi de a­cord cu ultimele incriminări ale generației facebook apărute în spațiul public.

”O generație de nulități, in­­competenți, fără dis­cer­nă­mânt, predestinată insucce­su­lui social și ratării”. Așa să fie?! Înainte de a da cu piatra, ar fi bine să ascultăm glasul ra­țiunii, ca în pilda biblică. Și să ne întrebăm, tot ca în Scrip­tu­ră, dacă nu cumva generațiile mature văd paiul din o­chiul ce­lor mai tineri, fără a se sinchisi de bârna din ochiul lor.
Statul român nu a făcut mai nimic în ultimii ani în a spri­jini tinerii din ce în ce mai pu­țini pe care îi are și care, teo­retic, sunt cel mai de bun preț, viitorul națiunii.

Cum poți să te căsătorești când singura ta locuință este un apartament de două camere, pe care îl împarți cu părinții? Cum poți scoate o fată în oraș, când venitul tău este la limita ri­dicolului?

Cum poți să te gândești la o carieră, când fir­ma care te angajează o face doar pentru avantaje și te scoa­te pe liber imediat după câteva luni, fix la termen, pe prin­ci­piul ”ultimul care vine, e pri­mul care pleacă”? Cum poți să mai ai încredere în șansa e­du­ca­ției, atunci când copii dotați, chiar străluciți, dar fără pile, au ajuns să lucreze la pult, în magazinul părinților, și asta în cel mai fericit caz?

Ce le oferim acestor tineri, în afara senzației apăsătoare că ei nu contează? Recluziunea, re­volta, izolarea unora din ti­ne­rii de azi au explicații cât se poa­te de firești, care țin de ”bâr­na” din ochiul vechilor ge­ne­rații, ”bârnă” care este ig­no­ra­tă cu obstinație. E ușor să pui eticheta de ”inadaptați” în ceea ce privește relațiile sociale, dar s-a pus cineva în locul lor, a ridicat problema insecurității străzilor după o anumită oră, ca să nu mai vorbim de lipsa unor locuri decente de distrac­ție? Proclamăm la modul vag va­lorile familiei și ale pro­creației, fără a ne sinchisi de starea maternităților, unde in­cu­batoarele sunt ieșite de mult din garanție și nu se găsesc fonduri pentru unele noi.

Din păcate, există și false po­vești de succes. Ca de e­xem­plu în politică, unde reușita ti­nerilor este garantată de sis­tem, în măsură în care aceștia se dovedesc canalii mai mari, mai amorale, decât iluștrii lor ma­giștri din partide.

Într-o țară în care viitorul pare a aparține doar be­i­za­de­lelor, ca ”exponenți” ai tinerei ge­­ne­rații, mi se pare o ipocrizie fără limite să arunci vina, ca ex­ponent al ratării, pe mult hulita generație face­book!