Profil de spectator modern

N-a mai apărut de multă vreme pe piaţă o lucrare sociologică accesibilă publicului larg, care să descrie mutaţiile intervenite în comportamentul şi atitudinile culturale ale spectatorilor.

Părăsind temporar domeniul televizual şi intrând în cel live al vizionării de varii reprezentaţii în sala de spectacole, ne raliem constatării de o evidenţă certă în ultimii ani şi anume aceea a revenirii masive în teatre a marelui public şi îndeosebi popularea acestora cu un auditoriu tânăr.

Fenomenul este reprezentativ pentru Capitală şi pentru marile oraşe cu o intensă viaţă univeristară, unde ”industriile” culturale şi creative se afirmă impetuos.

Din experienţa unui recent sejur timişorean, în care punctul central de atracţie a fost Opera Română, respectiv Teatrul Naţional, care îşi împart colegial superba sală, ba chiar colaborând în coproducţii de musicaluri (de la ”FullMonty” la ”Frumoasa şi bestia”, după filmul marca Disney) am reţinut unele aspecte inedite amuzante, bizare ori mai puţin agreabile pe care le sintetizez în cele ce urmează:

1. Aproape majoritar publicul tânăr se ”remarcă” prin ţinute total superficiale şi neglijente, chiar sub nivelul celor casual, semn că interesul pentru o minimă eleganţă şi bun gust s-a evaporat complet.

2. Pe durata spectacolelor asistăm involuntar la ”olimpiada butoniadei”, cele mai noi modele etalate de i-phone-uri clipind cu luminiţele ecranului în întunericul sălii, se transmit mesaje, se verifică mailuri, se contemplă fotografii, se citesc mesaje, ori mai rău se practică minijocuri electronice.

3. La capitolul întârziaţii de la ”şi 10”, adică mereu cei aflaţi în criză de timp se încadrează nu doar tinerii dar şi perechile adulte, îngrijoraţi şi presaţi să-şi găsească locurile, mai întotdeauna la mijloc de rând, deranjând evident fluenţa vizionărilor, însă ”învingătorii” care izbutesc să se aşeze nu par defel stânjeniţi de un obicei care le-a devenit ”a doua natură”.

4. Uneori, în liniştea generală, mai se aud glăscioare, când vesele, când mai supărate de copilaşi veniţi cu familia la spectacole (mai mult sau mai puţin adecvate vârstei lor), dar care se plictisesc, dacă la teatrele pentru copii (inclusiv cele de păpuşi şi marionete) actorii sunt obişnuiţi cu rumoarea generală şi intervenţiile adesea de tot hazul ale unor puşti năzdrăvani, la celelalte instituţii e mai complicat cu ”plictiseala” sonoră a copiilor.

Cei din jur încearcă în zadar prin onomatopeea cunoscută să facă linişte, totul depinde esenţial de capriciile hazardului şi implorările şoptite ale părinţilor care nu prea şi-au educat dinainte odraslele, ori efectiv nau ce face în compania unor prichindei foarte mici, dar temperamentali şi guralivi.

5. La o gală de balet, o parte din public (am identificat şi elevi de la clasele de coregrafie ale Liceului de Arte) aplaudă sacadat şi cu ovaţii momentele de virtuozitate de pe scenă (piruetele, pas de deux, de trois), fireşte în secvenţele muzicale ritmate. A intrat într-un fel de tradiţie ca în cazul Marşului Radetzky.

6. Se mai încalcă discret pe ici pe colo recomandarae din off rostită solemn de o voce radiofonică, aceea de a nu se filma, fotografia, imprima audio-video reprezentanţia.

La final, cei cu aparatură modernă nu se pot obţine, la fel ca în cazul momentelor spectaculoase de ansamblu ori la vreo arie celebră. E pornirea legitimă de a tezauriza în memoria gadgetului personal amintiri plăcute.

7. La fiecare reprezentaţie cu ”Străini în noapte”, Florin Piersic are un discurs de treisferturi de ceas, în stilul său caracteristic, în care îi roagă pe ”dragii lui privitori” să închidă telefoanele mobile, pentru a nu tulbura, mai ales într-o piesă intimistă, starea de emoţie creată de protagonişti.

După o lungă serie de spectacole în compania emiliei Popescu, noua sa parteneră este Medeea Marinescu, perfect compatibilă cu personajul Juliette şi faţetele sale versatile (domnişoara cu principii, dama de companie, jurnalista de la o revistă feministă ”glossy”, ”detectiva” în rol de ispită, dar mai ales fiica lui Piere, care îşi redescoperă tatăl după atâţia ani).

8. Problema aplauzelor rămâne întotdeauna sensibilă. Regretatul Alexandru Tocilescu avea un punct de vedere radical, nu le accepta, mai bine spus nu le concepea decât la final, pentru a nu fragmenta şi dilua discursul scenic.

Este complicat mai ales în comedii, ca publicul să nu reacţioneze la o replică spirituală, de un haz nebun, după cum la operă să nu răsplătească superbele acute ale interpreţilor după o arie sau un duet care le-au reuşit de minune.

9. De curând am trăit o experienţă absolut bizară: după terminarea singurei pauze principale a unui musical celebru, vecinul meu de scaun, un tânăr subţire şi având o mină preocupată se aşează ţinând în mână cel mai mare pahar de vin pe care l-am văzut vreodată, savurând timp de o oră şi ceva din licoarea gălbuie, care îşi distribuia generos aroma, era probabil mica sa plăcere vinovată de a viziona un show, singura mirare nedesluşită fiind de unde îşi procurase lichidul miraculos, devreme ce la bufetul din foaier erau de găsit doar răcoritoare soft şi apă minerală.

10. În fine, un obicei atât de răspândit peste tot, nu putea să nu lipsească nici de la Timişoara, indiferent de calitatea spectacolului şi a performanţelor artistice, aproape ca la un semn toată sala este în picioare la sfârşitul fiecăruit spectacol, aplaudând frenetic.

Entuziasm real, generalizat ori parţial simulat, însă devreme ce ai dat sume semnificative (de la 80 la 120 de ron) pe bilet, nu dă bine să fie blazat.

Că ţi-a plăcut sau nu, contează mai puţin, trebuie să te amăgeşti frumos, că totul a decurs în parametri unei satisfacţii fără cusur, plecând perfect destins şi mulţumit acasă.