Poşirca pe caiet de la Birtul lui Donică

Istoria neconvențională a Lugojului este ca o carte mereu deschisă, din care aflăm noi și noi povești. Uneori, povestitorii se întâmplă să nu mai fie printre noi, dar mărturiile lor, care nu se află în arhive oficiale, sunt din ce în ce mai prețioase, odată cu trecerea timpului. Vasile Belințan, alături de care am realizat nenumărate materiale pentru ”Redeșteptarea”, este nu numai președintele Corporației Meseriașilor din Lugoj, ci și un păstrător al mărturiilor olografe aparținând meseriașilor de pe vremuri, care azi au trecut în eternitate: Petru Siniteanu (croitor), Francisc Belințan (maistru mozaicar), Tibi Gașpar (măcelar), Petru Socaci (pietrar-mozaicar) și ale altora. Din aceste mărturii vă oferim și noi un tablou viu al Lugojului de odinioară, cu legende ale locurilor și oamenilor care au trăit aici.

Începem serialul nostru cu fostele locuri favorite de distracție ale lugojenilor.

”Birtul Meseriașilor”, unde l-au luat cu parul pe Ceaușescu

”Birtul meseriașilor” este locul de pornire al unei în­tâm­plări istorice care l-a avut ca protagonist pe fostul lider comunist Nicolae Ceau­șescu, aflat în plină ”ti­nerețe revoluționară”. În cam­pania din 46, intens frau­dată de BPD (Blocul Parti­delor Democratice, ”ma­ma” viitorului PCR), Ceaușescu venea la Lugoj să agite spiritele. Din perioada cât a fost deținut la Ca­ran­se­beș, știa că aici este un centru meșteșu­găresc puternic și i s-a părut o idee bună să încerce să întoarcă pe calfe și pe uce­nici (văzuți ca și ”clasa mun­citoare”), contra maistorilor (văzuți ca și patroni, ”exploatatori”). Realitatea era că relațiile pa­tron-angajat erau mult mai bune pe acea vreme, așa că mișcarea de instigare a eșuat lamentabil. ”Maistorii, a­du­nați la Birtul meseriașilor, au aflat de intențiile agitatorului și l-au luat cu parul până la gară, unde Ceaușescu a luat un tren motor până la Bu­ziaș, unde a făcut un popas la Ioani Bacsi, un șuștăr (cizmar), pe care îl cunoștea și regretatul Petru Siniteanu”, spune Vasile Belințan, pre­șe­din­tele Corporației Me­se­ria­șilor. Interesant este că în anii 70 a fost turnat la Lugoj filmul ”Patima”, care exprima exact pe dos, din perspectiva vremii, realitățile lumii meseriașilor lugojeni.

”Unde l-or împușcat rușii pe Crețu”

Birtul din Buchin, situat pe strada Caraiman, era cunoscut de lugojenii vechi drept ”birtul unde l-or pușcat rușii pe Crețu”.
Acest Crețu era un meseriaș destul de cunoscut din Lugoj. Tatăl lui era șofer de camion, în subordinea Primăriei. Cât timp au fost rușii în oraș, Crețu cel tânăr se afla la birtul de pe Caraiman, la un chef cu prie­tenii. Fiind chercheliți, au chemat birja (”fiacărul”) să plece acasă. Când s-au urcat, rușii i-au somat să se dea jos, să ia ei birja. Crețu nu s-a conformat și a fost împușcat – povestea Tibi Gașpar.

”Te-ai scris pe caiet la Donică!”

Un local celebru al Lugojului de odinioară era Birtul lui Donică. Clădirea era lipită de actuala Primărie, în spate, unde sunt acum rastelele de biciclete. Localul avea trepte, iar sus se bea la ”țoi”. Tot acolo în zonă, unde acum e statuia lui Eftimie Murgu, era tipografia lui Gheorghe Ță­ran, unde se tipărea și ziarul meseriașilor. Ceva mai încolo se găsea Birtul Meseriașilor, fondat înainte de 1880 (primul statut al Corporației Me­se­ria­șilor din Lugoj a apărut la 1884 și a fost retipărit la 1927). Donică, patronul, cu burta acoperită de un şorţ alb, co­bo­ra duminică la prânz trep­te­le localului și le făcea semn unora din maistori, să se abată pe la el în drum spre Birtul Mese­ria­și­lor. Deschidea un ”bufari” (un catastif, un registru mare) în care erau trecuți toți șe­gârții (ucenicii) și toate cal­fe­le care mergeau la Donică, peste săptămână, pentru un țoi de răchie (”poșârcă”), iar maistorii achitau aceste datorii. Săptămâna următoare, sâmbăta pe la 6 seara, îna­in­te de a se da liber, se făcea plata la ateliere, la șegârți și calfe. Maistorii aveau notate în carnet datoriile de la Do­nică. Iar când angajații întrebau: ”dar bine, dom maistor, dar sunt mai puțini bani?”, maistorul răspundea: ”Las că știu că ai trecut pe la Donică!”. Pentru că Donică îi ținea la curent cu toate datoriile angajaților, nu mergea cu câr, cu mâr!

”Măistorițele” țineau mai abitir socoțile!

Dar mai abitir țineau so­co­ți­le măistorițele, adică soțiile maistorilor. Erau numite așa și dacă nu aveau de-a face cu o meserie, doar că erau neveste de patron și foarte atente la banul cheltuit. Deseori, îl trăgeau pe soț de mâ­necă să fie atent la cheltu­ieli. ”Să nu izâdiți!” – adică să nu aruncați banii în vânt, le spuneau măistorițele so­ți­lor nechibzuiți.