Podul Turcului şi Podul Maria Tereza, construcțiile prizonierilor turci în zona Lugoj

La ieşirea din comuna Coşteiu, imediat în apropierea podului modern ce face posibil traficul auto pe D.N 6, peste canalul Bega se află un adevărat monument de arhitectură şi inginerie austro-ungară.

Podul vechi sau “Podul Mariei Tereza” cum mai este denumit de localnici, a fost construit în anul 1760 după un proiect al inginerului olandez Maximilian Fremaut, acelaşi care a proiectat şi Casa Stăvilar din localitate, la cererea stăpânirii austriece.

Acelaşi tip de construcţie boltită, realizată din cărămidă de foarte bună calitate, legată cu un mortar ce are în componenţă var nestins se găseşte şi în satul Tapia, iar locuitorii îl ştiu ca fiind “Podul Turcului”.

Cele două edificii apar pe hărţile primei ridicări topografice Iozefine din Banat, întocmite între anii 1769 – 1772.

“În sec. 18, Banatul a fost un imens teatru de operaţiuni militare între armatele imperiului Habsburgic şi cele Otomane. De aceea nu există monumente de arhitectură medievală, ele fiind majoritatea transformate în ruine. După încetarea ostilităţilor, printr-un decret im­perial, Banatul devine între anii 1718 – 1779 provincie imperială, guvernată direct de Casa de Habsburg. Cele două poduri construite cu prizonieri turci – de unde şi denumirea podului de la Tapia, drept Podul turcului – şi cu iobagi din zonă, fac parte din proiectul imperial de sistematizare a zonei. Acest proiect a vizat drenarea cursurilor de apă pentru ob­ţinerea de terenuri agricole, aducerea localităţilor din zonele înalte spre cele joase, sistematizarea locuinţelor gen tablă de şah. Străzile erau aliniate şi drepte pentru ca armata să treacă mai uşor.

În caz de incendiu, focul putea să fie mai uşor controlat, dar şi locuitorii puteau fi ţinuţi mai bine în frâu în caz de revoltă”, ne-a declarat Răzvan Pinca, directorul Muzeului de Istorie, Etnografie şi Artă Plastică Lugoj.

Podul din Coşteiu are şi câteva legende trans­mi­se din generaţie în generaţie, prin care se spune că tâlhari sau “lotri” cum erau denumiţi de oameni, cereau vamă celor ce treceau cu mărfuri spre Timişoara sau Lugoj.

Dacă nu plăteau, negustorii erau prădaţi şi marfa aruncată în apă.