Peter Wiessman: Am fugit din Austria ocupată ca să lupt in Armata Română!

Aşa cum am mai spus, poveştile veteranilor de război lugojeni – cei care au mai rămas în viaţă, trecuţi de 90 de ani, întrec cu mult imaginaţia, aşteptările şi ideile noastre şablon despre război. Istoria personală a lui Peter Wiessman, etnic german care a luptat în Armata Română, este de-a dreptul uluitoare din acest punct de vedere.

Peter Wiessman s-a născut în comuna Ştiuca (Ebendorf), la 17 iunie 1923. La 92 de ani împliniţi, e vioi ca argintul viu. Mic de statură şi subţire, pare că nu stă o clipă locului şi impresionează prin memoria sa bogată.

Patru fraţi au fost la părinţi, trei au fost la război, unul s-a prăpădit la Cotul Donului, altul, tot în armata germană, a fost luat prizonier în Iugoslavia, de partizanii lui Tito.

După război, a rămas în Iugoslavia şi şi-a revăzut fratele 43 de ani mai târziu, în 1986! Dar asta e altă poveste…

Fugar de la fabrica de locomotive din Viena, prins şi încarcerat la Belgrad

„În februarie ’43 m-am prezentat la control pentru serviciul militar român la Cercul Teritorial Lugoj. Mai târziu, prin mai-iunie a venit un grup de germani să ne ducă în Germania, că eram etnici germani. Acolo m-au considerat inapt pentru serviciul militar – aveam o problemă la braţe din liceu – şi m-au dat la lucru în Wiener Neustadt, în Austria ocupată de nemţi. Fiindcă n-aveam pregătire militară, nimic, am lucrat la o fabrică de locomotive”, spune Wiessman.

Cu gesturi largi, continuă şirul poveştii: „Am citit într-un ziar din Viena că mamele care au trei copii pe front au dreptul să aibă unul de Crăciun acasă. Eu am zis că am dreptul, că şi fabrica aia era tot pentru efortul de război. Cei de la fabrică mi-au dat liber, dar Consulatul Român m-a respins. Au zis că numai după un an am dreptul să merg acasă. Şi pentru că nu ne-au dat ei voie, ne-am ortăcit zece inşi, toţi din Banat, să fugim în România! Ţin minte şi acum – am fugit prin Graz, Agram, Semlin, Belgrad… Şi la Belgrad ne-a prins poliţia militară germană! Ne-au băgat la puşcărie şi ofiţerul tot zicea că ne trimite înapoi în Austria. Dar noi i-am zis de dreptul nostru şi până la urmă, tot acasă am ajuns, cu condiţia să ne întoarcem la Viena”.

„De la Beregsău – Săcălaz şi până în Munţii Tatra am luptat în continuu”

În 22 decembrie 1943, Peter Wiesmann ajunge în sfârşit acasă. Decide să nu se întoarcă în Austria ocupată şi reia povestea din urmă cu un an: „În 6 ianuarie ’44 m-am prezentat din nou la Cercul Teritorial Lugoj şi aşa am ajuns în Armata Română! În 24 mai m-am înrolat la Regimentul 17 Infanterie Lugoj, trei luni – până în august – am făcut instrucţia la Herendeşti şi în septembrie am intrat la război. Ne-au dus în gară la Lugoj, ziceau că mergem la Iaşi, dar când să plecăm, s-a aflat că Iaşiul era deja ocupat. Plecarea s-a contramandat, ne-au băgat iar la Herendeşti şi acolo ne-a prins 23 august”, spune veteranul.
Aici a primit botezul focului, în luptele pentru Timişoara, începute la Beregsău – Săcălaz. Wiessman făcea parte din Compania a 7-a, specialitate Observatori: „Nemţii au venit de peste graniţă din Serbia cu două tancuri, noi eram doar infanterie cu puşti ZB cu cinci cartuşe, nu le-am făcut faţă, ne-am retras la Mehala, acolo ei au prins două plutoane din compania noastră. Noi, care am scăpat, ne-am retras până la Şag, apoi am luat poziţie pe malul Begăi, spre Ghiroda”. Intervenţia ruşilor a schimbat situaţia din teren. Trupa lui Wiessman ajunge la Remetea, apoi la Ianova, apoi la Giarmata şi a luat poziţie la Giarmata Vii, unde era aeroport.

În război, am capturat trei prizonieri!

„Acolo am capturat primul prizonier – un soldat ungur, s-a predat cu mâinile sus. L-am luat la noi la bucătărie, că acolo aveam un maghiar de-al nostru de la Curtici. La Budapesta şi-a găsit casa bombardată, familia, soţia, toţi erau morţi, i-am dat drumul acolo”, spune Wiessman. A mai capturat doi germani, în Munţii Tatra. „Eram cu un sergent din Gorj şi am văzut doi soldaţi germani care păzeau un depozit de muniţie. Ne-am apropiat şi am văzut că moţăiau. Am zis că, dacă ridică mâinile sus, să-i luăm prizonieri, dacă nu, tragem, că altfel, cu puşcoacele noastre, n-aveam nicio şansă. Olteanul zice – de acord, dar cum facem? Stai liniştit, că mă descurc eu. Pe primul l-am bătut uşor pe spate şi i-am spus încet în germană: sunteţi prizonier, mîinile sus! El a făcut ochii mari, a lăsat la început mâinile jos, că stătea cu genunchii îndoiţi. Eu, cu degetul pe trăgaci, leoarcă de sudoare. Mi-am zis: şi fratele meu să fii, că tot te împuşc dacă nu ridici mâinile! Dar el a ridicat mâinile, eu am răsuflat uşurat, l-am dus deoparte şi la fel l-am luat şi pe al doilea”.

Şi-a salvat ofiţerul rănit

De la Arad, românii au trecut în ofensivă în Ungaria, la Szeged: „Am avut lupte grele acolo, că ungurii au spart podul peste Tisa, dar am trecut pe pontoane. Am înaintat spre Budapesta! Acolo aveam în inamici trupe cu experienţă, unguri şi nemţi”. La Rakosliget, în faţa Budapestei, sublocotenentul Bongenţianu a fost grav rănit, iar Wiessman i-a acordat primul ajutor cu feşele lui, cusute la veston, apoi l-a dus în spate, la adăpost. Nu consideră că a făcut un act de eroism, ci un lucru normal.

Luptele de stradă din Budapesta

„Noi eram acum în Divizia 19 Infanterie. N-aveam nici tancuri, nici artilerie, doar carabine ZB şi câte o puşcă mitralieră la grupă. Am dus lupte de stradă, casă cu casă, lucram pe echipe, împărţeam grupa de 12 şi luam pe rând holul, scările, pivniţa, că acolo se ascundeau de obicei. A fost greu, că n-aveam automate sau pistoale, doar carabinele alea, nepotrivite pentru luptele de stradă. Dar ne-a scos din necaz Regimentul 24 Artilerie de la Lugoj, care a venit cu divizia noastră”, spune Wiessman, care avea să treacă apoi în Cehoslovacia, pe râul Hron. Aici a avut loc o întâmplare oarecum hazlie: „era o fabrică la Hodruşa, păzită de nemţi, iar noi trebuia să o capturăm. Ne urcăm o grupă într-o barcă şi hai să traversăm Hronul. Dar apa era aşa de repede, că ne-a dus ca săgeata prin faţa nemţilor care trăgeau în noi şi ne-am oprit după nişte kilometri buni mai jos”. După luptele grele din Tatra (scenariul fiind acelaşi: atac-contraatac, revenire în atac cu sprijin de artilerie), sfârşitul războiului îl prinde la Brno. După o lună de recuperare petrecută în pădurea de la Nemetski Brod (câte trei în cort), Div. 19 Infanterie o ia voiniceşte pe jos spre casă şi încheie cu o defilare la Timişoara.

Trusa de bărbier, un „prieten” nedespărţit

Wiessman era cunoscut de camarazi şi ca frizer şi bărbier. Trusa lui era „prietenul” nedespărţit, care i-a prilejuit conversaţii cu ofiţerii superiori, pe care altfel nu le-ar fi avut. „Înainte de Budapesta, de Crăciun, mă cheamă colonelul la el să-l bărbieresc. Zice: Wiessman, mă bărbiereşti şi mergi acasă. Eu răspund: Ba nu, merg cu dumneavoastră până la sfârşitul războiului.
În Tatra, mă cheamă iar la el, să-l bărbieresc: Măi Wiessman, deştept ai fost, că pe nemţii plecaţi i-au dus în gară la Ploieşti, apoi direct în Rusia! ” Şi încă una, tot colonelul mi-a zis-o: Wiessman, eşti disciplinat, ordonat, ai fi bun de sergent. Dar să ştii că, dacă te fac sergent, gata cu frizeria şi bărbieritul! Iar eu am zis: Atunci rămân caporal, să trăiţi!”, se amuză veteranul, care s-a întors din război şi caporal, şi întreg, şi cu trusa de frizerie la el!