Patru ani, 10 luni şi 12 zile de muncă silnică în minele de cărbuni din Donbas

În anul 1945, ca formă de re­­paraţii de război, so­vie­ti­cii au deportat în Donbas şi în Urali populaţie de etnie ger­mană din România, C­e­hos­lovacia, Iugoslavia, Bul­ga­ria sau Ungaria.

La 6 ia­nua­rie 1945, Comisia Aliată de Control a adoptat Or­di­nul nr. 031,  înaintat  gu­ver­nu­lui Ro­mâniei, prin care se cerea mobilizarea la muncă a po­pulaţiei germane (băr­ba­ţii în­tre 17 şi 45 ani şi fe­meile în­tre 18 şi 30 ani). O sin­gu­ră excepţie se admitea, pen­tru mamele care aveau în îngrijire  copii de până la un an.

În ciuda protestelor Gu­­ver­nului Rădescu,  în lu­nile ianuarie –  februarie 1945., a­­pro­ximativ 70.000  de  saşi şi şvabi din Tran­sil­va­nia și  Banat, au fost o­bli­g­aţi să muncească în con­di­ţii inumane, fără îngrijire me­dicală, prost hrăniţi şi îm­brăcaţi, în mine de căr­bu­ne şi cariere de piatră, în col­­h­ozuri şi în construcţii.

Acum 66 de ani…

“Parcă aţi ştiut să veniţi, de ziua mea”, ne întâmpină zâmbitoare Malvine Moritz. La cei 92 de ani, bunicuţa tre­băluia prin casă cu nişte hai­ne care trebuiau nu­mai­de­cât călcate, aşa, nemţeşte – la dungă. “Da… e ziua mea, dar nu de naştere, aia e săptămâna viitoare. E ziua în care m-am născut a doua oară. Pe 19 decembrie 1949, acum 66 de ani m-am în­tors acasă din gulagul so­vietic”. Născută la Nădrag în 23 decembrie 1923, Mal­vi­ne Florian, alături de pă­rin­ţii săi Rudolf şi Maria, du­ceau un trai normal şi li­niş­tit în acele vremuri tul­buri de după război. Fratele mai mare, Rudolf era dat dis­părut pe front. Gustav, fra­tele mijlociu era şi el la război, iar acasă erau doar fetele – Malvine, Wilhel­mi­ne şi Katerine. “ Era 24 ia­nua­rie 1945. Eu am venit să văd ce mai fac surorile me­le. Pe drum am fost oprită de o patrulă formată din doi soldaţi ruşi şi unul român. Am fost luată forţat şi dusă în Sala Sindicatelor, cum i-a rămas astăzi denumirea,  la Nă­drag. Acolo erau o gră­ma­dă de oameni pe care îi cu­noşteam, printre care şi Wilhelmine şi unchiul Her­man, fratele tatei. Am venit acasă cu soldatul după noi, să ne luăm haine groase. Ai noştrii plângeau şi se rugau de soldat să ne lase că sun­tem tinere şi sora mea e cam bolnavă, dar degeaba. Nici nu ştiam unde ne vor duce şi pentru cât timp”, îşi a­min­teş­te Malvine Moritz.
Ştiam că Regina Maria nu ne lasă …

“Am fost încărcaţi în ca­mi­oa­ne şi duşi la gara din Lu­goj. Vagoanele de vite a­veau deja făcute un fel de pa­turi supraetajate, din scân­duri, iar la mijloc, o gaură în podea, care ţinea loc de closet. De-a valma, bărbaţi şi femei am fost băgaţi înăuntru şi am pornit spre nicăieri. Nimeni nu ştia unde vom fi duşi. La Cra­io­va a oprit trenul şi ne-au des­chis uşile să luăm aer. Bărbaţii au coborât să fure lemne ca să ne putem în­călzi. Două săptămâni a du­rat călătoria cu trenul şi în tot acest timp am sperat că Regina Maria nu îi va lăsa pe ruşi să ne ducă. Asta era ultima noastră speranţă de care ne-am agăţat,  până am văzut că deja eram în URSS. Am fost duşi în Ba­zinul Donbas, din Ucraina şi repartizaţi în Lagărul 1220 Volodarka. Sârmă ghim­pată, santinele, zăpadă până la genunchi şi trei bă­răci de lemn fără uşi, ăsta era noul nostru domiciliu. Ne-am înghesuit câte 20 de suflete unele în altele să ne ţinem de cald”.

Ne îngheţau lacrimile pe obraji

Bazinul Donbas este re­cu­nos­cut ca fiind una dintre  cele mai valoroase zone mi­nie­re de pe teritoriul fos­tu­lui URSS.

“De aia sunt in­te­re­saţi ruşii şi astăzi de U­cra­ina, pentru bogăţia ei de cărbune şi teren roditor. Pri­ma dată ne-au scos la lucru prin februarie . Am mers să nivelăm un teren îngheţat bocnă. Vedeam şi noi că ne pun la lucru doar să nu stăm, dar nu puteam zice ni­mic. Căram cu targa pă­mân­tul acela negru, apoi săpam şanţuri cu târnăcopul în stra­tul îngheţat de la su­pra­fa­ţă. Toate eram tinere, nu e­ram învăţate cu munca grea, ne curgeau lacrimile pe faţă şi imediat îngheţau, de frig ce era. O femeie de prin partea Aradului a murit în primele zile, din cauză că avea mănuşile rupte şi a de­gerat. Abia pe la sfârşitul lui martie ne-au dus să lucrăm la colhoz. Curăţam grâul de pălămidă cu mâinile goale şi cu cuţitele noastre de ma­să. Erau cu noi nouă ru­soai­ce, care lucrau şi ele la col­hoz, dar erau leneşe şi când ve­deau că înaintăm pe rân­duri, se luau la ceartă cu noi. Mâncarea era puţină şi rea. Felul întâi, ciorbă de var­ză acră, felul doi varză şi ar­pacaş. Aproape 5 ani nu am văzut un bob de orez, doar arpacaş fiert. Pâine pri­meam în funcţie de locul de muncă. Cei care lucram în mină primeam 1200 de gra­me pe zi. Ceilalţi cu muncă mai uşoară primeau între 500 şi 800 de grame. Era să­ră­cie cruntă şi la ei. Nu gă­seai nimic. Câteodată ne mai dădeau la ceai, o pă­tră­ţică de ciocolată, zahăr nici vorbă. Uneori, de foame  mân­cam seara şi pâinea pen­tru a doua zi şi lucram la lopată doar cu o cană de ceai. Bolile de stomac fă­ceau ravagii printre noi” , po­­vesteşte doamna Ma­l­vi­ne.

În mină încărcam cărbunele în genunchi

Sistemul primitiv de lucru din lagăr şi condiţiile i­nu­ma­ne au curmat multe vieţi ti­nere. “Eu am fost se­lec­ta­tă pentru mină, iar Wil­hel­mine care se îmbolnăvise, a fost luată de o rusoaică la gră­dina lagărului. Unchiul Her­man lucra ca lăcătuş la un atelier. De fiecare dată când intram în subteran mă în­grozeam, dar la fel de re­pede îmi trecea. Nu aveai timp să gândeşti prea mult. Aveam supraveghetor un rus, care ţipa întruna. Noi tră­geam cărbunele cu răngi şi lopeţi, apoi în genunchi împingeam vagoneţii până la un cablu care îi ridica la su­prafaţă. Eram numai o rană pe picioare. Era atât de frig că băgam lampa cu car­bid în sân să ne dezmorţim. Au fost multe accidente din cauza oboselii şi a epuizării fizice. Lucram uneori şi câte o lună de zile în schimb de noapte. La un moment dat era să mor. Un bloc u­riaş de cărbune s-a desprins din perete şi am simţit cum mă apasă pe cap, noroc că a rămas sprijinit pe bandă. Primeam şi ceva ruble dacă lucram la mină, numai că nu prea aveai ce să cumperi cu ele. La piaţă se vindea doar la stacană, câte o cană de făină sau fructe. Aveam cu noi şi prizonieri nemţi, care lucrau. Îmi aduc aminte de Gunther, care era mereu cu zâmbetul pe buze… glumea cu noi – mai staţi şi voi un pic, că tot atâta ne plăteşte ru­sul ! Într-una din zile, a ve­nit repede la mine o fată să îmi zică că lui unchiu Herman îi este rău, era bol­nav de stomac. L-au dus la un spital dar degeaba, s-au întors cu el mort. Nici groa­pa nu puteam să o săpăm din cauza îngheţului. Un băr­bat de la Darova a făcut pe preotul, ca să poată fi în­gropat creştineşte. La ple­ca­rea noastră din Volodarka, a ră­mas un mic cimitir în ur­mă”, rememorează bătrâna.

De Crăciun ne-am făcut “Brad” dintr-un anin

“Wilhelmine se simţea tot mai slăbită şi am vrut să-i fac măcar o bucurie de săr­bă­tori. Am vândut 200 de gra­me de pâine şi am reuşit să cumpăr nişte bomboane cu care am împodobit un anin, pe post de brad de Cră­ciun. Era 1947, al doilea an de surghiun . Am aco­pe­rit crengile cu vată şi cu bu­că­ţele de pâine uscată în­velite în hârtie. Aşa ne-am mai amintit de Crăciunul de acasă, când împodobeam cel mai frumos brad care îl găseam pe dealurile Nă­dr­a­gu­lui. După câteva zile, des­tinul avea să mă des­partă de sora mea, mulţi ani. Wilhelmine a fost luată din lagăr şi dusă la un spital. Nu am mai ştiut nimic de ea. Eu am continuat cu munca grea, încă doi ani, până la e­li­berare. În toată această pe­ri­oadă neagră din viaţa mea, cred că am încărcat cu lo­pa­ta mii de tone de cărbune, sute de camioane”, spune Malvine.

Revedere după 26 de ani

“Nimeni nu ne spunea când vom pleca acasă, sau dacă vom mai pleca vreodată. Aproape că nu mai ştiam româneşte după atâţia ani. Despre familie, nimic – nici eu de ei, nici ei de mine. În 1949, am simţit pentru pri­ma dată că voi pleca din a­cel iad, pentru că înce­pu­se­ră să ne elibereze, dar nu pe toţi, ci ne dădeau drumul în valuri. În sfârşit, am fost ur­ca­tă şi eu pe tren, până la Si­ghet şi de acolo la Ti­mi­şoa­ra. Am luat trenul din Ti­mi­şoara şi am coborât la Gă­vojdia, iar de aici un ve­cin m-a recunoscut şi m-a a­dus acasă cu drezina, pe li­nia de mocăniţă. Acasă era doar tata şi Katerine. Ne-am îmbrăţişat şi am plâns toţi. Despre soarta celorlalţi fraţi ai mei aveam să aflu mult mai târziu. Rudolf nu a fost găsit niciodată, iar pe  Gus­tav şi Wilhelmine , destinul avea să-i reunească departe de casă. Gustav a reuşit să sca­pe din război şi s-a sta­bi­lit în Austria. Sora mea a fost dusă la un spital din Ger­mania, apoi a reuşit să afle că fratele nostru este în Austria şi a plecat la el. A­mândoi s-au căsătorit acolo. Revederea cu Wilhelmine am făcut-o după 26 de ani, când a venit la Nă­drag cu băiatul ei. Dintre toţi fraţii, doar noi două mai trăim. Eu am crescut cu soţul meu, care tot Gustav se numea, trei copii, de la care am cinci nepoţi. Despre acei ani nu vreau să îmi mai amin­tesc,  dar nu le port răutate ru­şilor, am ştiut să iert. Mă socotesc îm­pli­ni­tă… Ce îţi dă Dumnezeu trebuie să duci şi chiar poţi să duci da­că vrei !”