În anul 1945, ca formă de reparaţii de război, sovieticii au deportat în Donbas şi în Urali populaţie de etnie germană din România, Cehoslovacia, Iugoslavia, Bulgaria sau Ungaria.
La 6 ianuarie 1945, Comisia Aliată de Control a adoptat Ordinul nr. 031, înaintat guvernului României, prin care se cerea mobilizarea la muncă a populaţiei germane (bărbaţii între 17 şi 45 ani şi femeile între 18 şi 30 ani). O singură excepţie se admitea, pentru mamele care aveau în îngrijire copii de până la un an.
În ciuda protestelor Guvernului Rădescu, în lunile ianuarie – februarie 1945., aproximativ 70.000 de saşi şi şvabi din Transilvania și Banat, au fost obligaţi să muncească în condiţii inumane, fără îngrijire medicală, prost hrăniţi şi îmbrăcaţi, în mine de cărbune şi cariere de piatră, în colhozuri şi în construcţii.
Acum 66 de ani…
“Parcă aţi ştiut să veniţi, de ziua mea”, ne întâmpină zâmbitoare Malvine Moritz. La cei 92 de ani, bunicuţa trebăluia prin casă cu nişte haine care trebuiau numaidecât călcate, aşa, nemţeşte – la dungă. “Da… e ziua mea, dar nu de naştere, aia e săptămâna viitoare. E ziua în care m-am născut a doua oară. Pe 19 decembrie 1949, acum 66 de ani m-am întors acasă din gulagul sovietic”. Născută la Nădrag în 23 decembrie 1923, Malvine Florian, alături de părinţii săi Rudolf şi Maria, duceau un trai normal şi liniştit în acele vremuri tulburi de după război. Fratele mai mare, Rudolf era dat dispărut pe front. Gustav, fratele mijlociu era şi el la război, iar acasă erau doar fetele – Malvine, Wilhelmine şi Katerine. “ Era 24 ianuarie 1945. Eu am venit să văd ce mai fac surorile mele. Pe drum am fost oprită de o patrulă formată din doi soldaţi ruşi şi unul român. Am fost luată forţat şi dusă în Sala Sindicatelor, cum i-a rămas astăzi denumirea, la Nădrag. Acolo erau o grămadă de oameni pe care îi cunoşteam, printre care şi Wilhelmine şi unchiul Herman, fratele tatei. Am venit acasă cu soldatul după noi, să ne luăm haine groase. Ai noştrii plângeau şi se rugau de soldat să ne lase că suntem tinere şi sora mea e cam bolnavă, dar degeaba. Nici nu ştiam unde ne vor duce şi pentru cât timp”, îşi aminteşte Malvine Moritz.
Ştiam că Regina Maria nu ne lasă …
“Am fost încărcaţi în camioane şi duşi la gara din Lugoj. Vagoanele de vite aveau deja făcute un fel de paturi supraetajate, din scânduri, iar la mijloc, o gaură în podea, care ţinea loc de closet. De-a valma, bărbaţi şi femei am fost băgaţi înăuntru şi am pornit spre nicăieri. Nimeni nu ştia unde vom fi duşi. La Craiova a oprit trenul şi ne-au deschis uşile să luăm aer. Bărbaţii au coborât să fure lemne ca să ne putem încălzi. Două săptămâni a durat călătoria cu trenul şi în tot acest timp am sperat că Regina Maria nu îi va lăsa pe ruşi să ne ducă. Asta era ultima noastră speranţă de care ne-am agăţat, până am văzut că deja eram în URSS. Am fost duşi în Bazinul Donbas, din Ucraina şi repartizaţi în Lagărul 1220 Volodarka. Sârmă ghimpată, santinele, zăpadă până la genunchi şi trei bărăci de lemn fără uşi, ăsta era noul nostru domiciliu. Ne-am înghesuit câte 20 de suflete unele în altele să ne ţinem de cald”.
Ne îngheţau lacrimile pe obraji
Bazinul Donbas este recunoscut ca fiind una dintre cele mai valoroase zone miniere de pe teritoriul fostului URSS.
“De aia sunt interesaţi ruşii şi astăzi de Ucraina, pentru bogăţia ei de cărbune şi teren roditor. Prima dată ne-au scos la lucru prin februarie . Am mers să nivelăm un teren îngheţat bocnă. Vedeam şi noi că ne pun la lucru doar să nu stăm, dar nu puteam zice nimic. Căram cu targa pământul acela negru, apoi săpam şanţuri cu târnăcopul în stratul îngheţat de la suprafaţă. Toate eram tinere, nu eram învăţate cu munca grea, ne curgeau lacrimile pe faţă şi imediat îngheţau, de frig ce era. O femeie de prin partea Aradului a murit în primele zile, din cauză că avea mănuşile rupte şi a degerat. Abia pe la sfârşitul lui martie ne-au dus să lucrăm la colhoz. Curăţam grâul de pălămidă cu mâinile goale şi cu cuţitele noastre de masă. Erau cu noi nouă rusoaice, care lucrau şi ele la colhoz, dar erau leneşe şi când vedeau că înaintăm pe rânduri, se luau la ceartă cu noi. Mâncarea era puţină şi rea. Felul întâi, ciorbă de varză acră, felul doi varză şi arpacaş. Aproape 5 ani nu am văzut un bob de orez, doar arpacaş fiert. Pâine primeam în funcţie de locul de muncă. Cei care lucram în mină primeam 1200 de grame pe zi. Ceilalţi cu muncă mai uşoară primeau între 500 şi 800 de grame. Era sărăcie cruntă şi la ei. Nu găseai nimic. Câteodată ne mai dădeau la ceai, o pătrăţică de ciocolată, zahăr nici vorbă. Uneori, de foame mâncam seara şi pâinea pentru a doua zi şi lucram la lopată doar cu o cană de ceai. Bolile de stomac făceau ravagii printre noi” , povesteşte doamna Malvine.
În mină încărcam cărbunele în genunchi
Sistemul primitiv de lucru din lagăr şi condiţiile inumane au curmat multe vieţi tinere. “Eu am fost selectată pentru mină, iar Wilhelmine care se îmbolnăvise, a fost luată de o rusoaică la grădina lagărului. Unchiul Herman lucra ca lăcătuş la un atelier. De fiecare dată când intram în subteran mă îngrozeam, dar la fel de repede îmi trecea. Nu aveai timp să gândeşti prea mult. Aveam supraveghetor un rus, care ţipa întruna. Noi trăgeam cărbunele cu răngi şi lopeţi, apoi în genunchi împingeam vagoneţii până la un cablu care îi ridica la suprafaţă. Eram numai o rană pe picioare. Era atât de frig că băgam lampa cu carbid în sân să ne dezmorţim. Au fost multe accidente din cauza oboselii şi a epuizării fizice. Lucram uneori şi câte o lună de zile în schimb de noapte. La un moment dat era să mor. Un bloc uriaş de cărbune s-a desprins din perete şi am simţit cum mă apasă pe cap, noroc că a rămas sprijinit pe bandă. Primeam şi ceva ruble dacă lucram la mină, numai că nu prea aveai ce să cumperi cu ele. La piaţă se vindea doar la stacană, câte o cană de făină sau fructe. Aveam cu noi şi prizonieri nemţi, care lucrau. Îmi aduc aminte de Gunther, care era mereu cu zâmbetul pe buze… glumea cu noi – mai staţi şi voi un pic, că tot atâta ne plăteşte rusul ! Într-una din zile, a venit repede la mine o fată să îmi zică că lui unchiu Herman îi este rău, era bolnav de stomac. L-au dus la un spital dar degeaba, s-au întors cu el mort. Nici groapa nu puteam să o săpăm din cauza îngheţului. Un bărbat de la Darova a făcut pe preotul, ca să poată fi îngropat creştineşte. La plecarea noastră din Volodarka, a rămas un mic cimitir în urmă”, rememorează bătrâna.
De Crăciun ne-am făcut “Brad” dintr-un anin
“Wilhelmine se simţea tot mai slăbită şi am vrut să-i fac măcar o bucurie de sărbători. Am vândut 200 de grame de pâine şi am reuşit să cumpăr nişte bomboane cu care am împodobit un anin, pe post de brad de Crăciun. Era 1947, al doilea an de surghiun . Am acoperit crengile cu vată şi cu bucăţele de pâine uscată învelite în hârtie. Aşa ne-am mai amintit de Crăciunul de acasă, când împodobeam cel mai frumos brad care îl găseam pe dealurile Nădragului. După câteva zile, destinul avea să mă despartă de sora mea, mulţi ani. Wilhelmine a fost luată din lagăr şi dusă la un spital. Nu am mai ştiut nimic de ea. Eu am continuat cu munca grea, încă doi ani, până la eliberare. În toată această perioadă neagră din viaţa mea, cred că am încărcat cu lopata mii de tone de cărbune, sute de camioane”, spune Malvine.
Revedere după 26 de ani
“Nimeni nu ne spunea când vom pleca acasă, sau dacă vom mai pleca vreodată. Aproape că nu mai ştiam româneşte după atâţia ani. Despre familie, nimic – nici eu de ei, nici ei de mine. În 1949, am simţit pentru prima dată că voi pleca din acel iad, pentru că începuseră să ne elibereze, dar nu pe toţi, ci ne dădeau drumul în valuri. În sfârşit, am fost urcată şi eu pe tren, până la Sighet şi de acolo la Timişoara. Am luat trenul din Timişoara şi am coborât la Găvojdia, iar de aici un vecin m-a recunoscut şi m-a adus acasă cu drezina, pe linia de mocăniţă. Acasă era doar tata şi Katerine. Ne-am îmbrăţişat şi am plâns toţi. Despre soarta celorlalţi fraţi ai mei aveam să aflu mult mai târziu. Rudolf nu a fost găsit niciodată, iar pe Gustav şi Wilhelmine , destinul avea să-i reunească departe de casă. Gustav a reuşit să scape din război şi s-a stabilit în Austria. Sora mea a fost dusă la un spital din Germania, apoi a reuşit să afle că fratele nostru este în Austria şi a plecat la el. Amândoi s-au căsătorit acolo. Revederea cu Wilhelmine am făcut-o după 26 de ani, când a venit la Nădrag cu băiatul ei. Dintre toţi fraţii, doar noi două mai trăim. Eu am crescut cu soţul meu, care tot Gustav se numea, trei copii, de la care am cinci nepoţi. Despre acei ani nu vreau să îmi mai amintesc, dar nu le port răutate ruşilor, am ştiut să iert. Mă socotesc împlinită… Ce îţi dă Dumnezeu trebuie să duci şi chiar poţi să duci dacă vrei !”
Este incredibila forta acestei doamne.
Este fff adevărat! Și mama mea a fost colega de suferinta cu Doamna Moritz.Doar ca mama s a stins din viata acum 5 ani.Avea pe mâini urme de carbune….de cate ori aveam ocazia sărutat aceste mâini obosite.Este foarte adevărat ce se scrie în acest articol. O cunosc personal pe tanti Moritz.Sa aibă parte de multa sanatate,sărut mana.