Parfumul fotbalului anilor ’70-’80: zborul Vulturilor de la Obilici la Calafat

Fotbalul de altădată își are poveștile lui. Dincolo de anecdote, după prezența în Divizia A în perioada in­ter­be­lică, în anii 70, echipa Lugo­jului a făcut o frumoasă impresie în seria a treia – cea mai puternică din țară, a Diviziei B. După un baraj de infarct în sezonul 1970-71, ”Vulturii” Lugoj au trecut de ”Arieşul” Turda, ”Nitramonia” Făgăraş şi ”In­de­pen­den­ţa” Sibiu. Iată și lotul care a promovat în liga a doua a țării: portari – Tatar şi Ardeleanu, jucători de câmp – Zărescu, Dragoş, Bodea, Mihai, Tiukody, Becheru, Da­mian, Vraja, Ghişe, Stoian, Lu­chescu. Din lot mai făceau parte: Kiss, Pădurean şi Pă­că­ţan. Antrenor principal era Mihai Ţârlea, secondat de Hristos Metzkas, care îndeplinea rolul de antrenor-jucător. Căpitanul echipei era profesorul Mircea Dragoş, cel care avea să devină mai târziu directorul Liceului ”Coriolan Brediceanu”. Dincolo de performanțe, cîteva povești spumoase au su­pra­viețuit din acea perioadă. În continuare, amintim câteva dintre ele.

Record la ”Vulturii”: întreaga echipă de bază suspendată, după o încăierare pe teren

Lugojeanul Titi Grasu își a­mintește că ”în 1983, mai erau vreo două-trei etape şi a­vem derby-ul cu CFR Ca­ran­sebeş. Au venit cu flu­ie­ra­şii, îmi amintesc că era 1:0 pentru noi, am mai dat un gol în ultima secundă înainte de pauză, dar au fluierat imediat după şi ne-au anulat golul. Bineînţeles că am făcut un scandal enorm. În repriza a doua, lucrurile au continuat urât. Ei îl aveau pe unul care ne tot provoca şi, undeva în faţa tribunei a II-a, a ieşit o bătaie generală. Am avut pro­bleme cu partidul, cu condu­ce­rea de atunci. În fine, to­va­răşului Jurca, responsabil cu sportul, i-a venit lui, aşa, să suspende şapte jucători din echipa de bază. Printre suspendaţi erau Petruescu, Foale, Bărbulescu, chiar şi jucători ca Drăgşineanţu, care nu participaseră la încăierare, au fost suspendaţi. După faza asta cu CFR-ul, am avut meci la Moldova Nouă. Echipa era decimată, bulversată, am schimbat posturile, era o aiureală. Eu jucam fundaş cen­tral, în viaţa mea n-am ju­cat aşa ceva! Dar, pe o ploaie deasă, am rezistat eroic. Frîncu, zis Motoreta, a dat un gol din 11 metri şi aveam 1-1, scor care ne asigura rămînerea în Divizia C. Dar în minutul 90, corner de pe stânga, apoi corner de pe dreapta, vine un fundaş de-al lor de la vreo 20 de metri, şut puternic, Bâlă s-a ferit, eu n-am ajuns la minge, Rupp depăşit, în poartă… şi am pierdut 2-1”.

Răzbunarea lui Tompa

În urma acestui meci ne­no­ro­cit, urma barajul pentru ră­mânerea în divizie, pe Stadionul 1 Mai din Timişoara. Ditamai “tarlaua”! Stadion cu dimensiuni maxime, 90 x 120 metri, te pierdeai acolo.
“Jucam cu Sânnicolaul Mare şi, în minutul 5, unul de-ai noştri i-a dat o palmă unui ad­versar, chiar în faţa arbitrului! Am rămas în zece oameni, iar la Sânnicolau, ca tragedia să fie perfectă, juca un fost fotbalist de la Vulturii”, îşi amiteşte lugojeanul Titi Grasu acel meci de po­mină.

Fotbalistul în cauză a intrat în istorie ca un fel de marcă a ghinionului, de “pisica 13” sau de “bestia nera” a Lugojului. Pe numele lui Tompa, acesta era un sportiv înalt, cu certe calităţi fizice, dar la Lugoj nu era deloc în elementul lui. Părea că nu își găsește locul în teren, mereu în contratimp. Rata mult, aşa că tribuna nu l-a plăcut, îi era chiar ostilă la un moment dat, îl porecliseră “clămpăul”, deşi colegii de echipă ţineau la el.
Culmea ghinionului este că Tompa, plecat cu “tinichele în coadă” de la Lugoj, şi-a pus calităţile în valoare la Sînnicolau, tocmai într-un meci decisiv, care l-a ambiţionat peste măsură. Cum lugojenii jucau în 10 şi aveau o groază de suspendaţi, decorul pentru tragedie era aranjat: Lugojul a pierdut cu un categoric 1-5, iar “renegatul” Tompa s-a răzbunat pe clubul nerecunoscător, marcând două goluri din “în­şu­ru­bare”. Calităţile sale fizice dar mai ales pasul mare, pentru care era ironizat, l-au ajutat pe terenul din Timişoara!

Transferuri miraculoase, care au prăbuşit echipa

După un an, alt ghinion epic. Povesteşte Grasu: “Luptam pentru promovare înapoi în C, cu o echipă valoroasă pe atunci, Obilici Sânmartinul Sârbesc, (n.r. – botezată după numele eroului sârb, cavalerul Miloş Obilici). Interesant este că, înainte de baraj, l-au îndepărtat pe Tică Speriosu, antrenorul cu care am câştigat seria şi l-au adus de la Ti­mi­şoara pe Jackie Ionescu sau “profesorul de fotbal” cum i se spunea lui Ion V. Ionescu. Totul pentru promovare, nu? Ei bine, jucăm barajul. În primul meci, la Lugoj, vreme superbă, stadionul arhiplin, lume buluc la gard, de jur împrejur, plus la balcoane, prin pomi, pe unde s-a putut. Mi-aduc aminte că, în prima repriză, i-am dat o pasă de gol lui Loga, un băiat foarte ta­lentat, venit de la CFR Ti­mişoara şi am scos un 11 metri. La vestiar, noi bu­cu­roşi, aveam 2-0, intră Jackie şi îmi spune: băi , Colonele – că lucram la armată – tu rămâi şi intră Grecu în locul tău. Păi, dom profesor, cum adică, dau gol şi pasă de gol şi mă schimbaţi?! În fine, meciul s-a terminat 2-2. La retur, după două săptămâni, un alt meci făcut varză de antrenor şi am pierdut 3-2. Barajul ăla mi-a lăsat un gust amar”.

Alt transfer miraculos, dar cu ghinion a fost la un alt meci decisiv, pentru promovare în B, de astă dată. În seria cu Lugojul era o echipă din Oltenia, Dunărea Calafat. La Lugoj, “Vulturii”, în mare formă, îi surclasează pe ol­teni, care părăsesc arena cu orgolul rănit, căci druckerii din galeria lugojeană le stri­ga­seră tot meciul – “Prazul, pra­zul”! În retur, o victorie cu Calafatul însemna intrarea în puternica Divizie B de atunci. Meciul era decisiv. Lu­go­jenii, în frunte cu an­trenorul Mihai Ţîrlea, fost centru atacant al naţionalei României, aveau nevoie de un om “sigur” în poartă. La demersurile lui Dumitru Belu, directorul marii fabrici ITL, care gestiona “Vulturii” Textila, a fost împrumutat Tatar, un portar foarte bun, de la CFR Timişoara. La returul de la Calafat, arena i-a întâm­pi­nat pe lugojeni, la intrare, cu două replici ale tunurilor de pe Monumentul In­de­pen­denţei de la malul Dunării. Lumea venise buluc să vadă candidata la promovare, iar gazdele erau dornice de re­vanşă. A început meciul, Lugojul a avut vreo trei-patru ocazii imense. La un moment dat, Pădureanu, rămas singur în faţa porţii, ratează monumental! Şi cum ratările se răzbună, la o fază anonimă, Ardeleanu boxează mingea exact în faţă, greşeală elementară pentru un portar, şi pierdem 0-1, adio promovare! Pe drumul de întoarcere, atmosferă mormântală. La Orşova, a­pă­sat de eroarea făcută de coechipier, Tatar părăseşte autobuzul şi o ia cu trenul spre Timişoara. Gre­şeala este, totuşi, omenească!

Caransebeşul şi Nădragul, rivalele tradiţionale

Marile derbiuri de pe vremuri erau cu Caransebeşul şi cu Nădragul. Cu CFR Ca­ran­se­beş erau recorduri de public: cu 15 minute înainte de meci nu mai găseai loc în tribune, numai agăţat de gard. Cu Nădragul, erau derby-uri de orgolii. Cei care se întreabă cine erau nădrăgenii pe acele vremuri, le spunem că La­mi­norul Nădrag era o vajnică echipă muncitorescă, ajunsă de două ori în 16-imile Cupei României la fotbal. În 1980, pierdea în “Groapă” cu 2-9 (goluri Gicu Caragea şi ”Moțu” Nemeş) contra Stelei Bucureşti, peste câţiva ani Campioana Europei, în ’86. Iar în 1979, ceda cu 0-5 în faţa Universităţii Craiova, semifinalistă a Cupei UEFA. Pe acele vremuri, cele trei localităţi erau legate de un fel de ”transhumanţă” fotbalistică, echipele furnizau sau primeau jucători de la Lugoj, fiecare cu orgoliul său rănit şi dorinţa de revanşă.

La un pas de moarte, salvat de cascador!

La un astfel de derby cu Nădragul, în fața unor tribune înțesate de lume, a avut loc cel mai dramatic moment din istoria clubului ”Vulturii”. Li­viu Bărbulescu era pe acea vre­me un star al echipei. Pur­tător al numărului 9, Bă­r­bu­lescu era un atacant central foarte puternic, un luptător care nu evita duelurile individuale. În acel meci, Băr­bu­lescu a sărit la cap cu Bri­că, fundașul central al oas­peților. Din șoc, și-a înghițit limba. Spectacolul era de groză: jucătorul nostru era în­tins pe jos, iar corpul și picioarele îi zvâcneau, în spas­me. Toți cei din jur păreau că sunt neajutorați, iar coechipierii și adversarii ur­mă­reau scena de la distanță, cu mâinile în cap. La un pas de moarte, Liviu Bărbulescu a avut parte de o salvare mi­ra­culoasă, venită din partea u­nui… cascador. Pe terenul II, o echipă de cascadori se pre­gătea pentru o de­mon­stra­ție care urma să fie oferită publicului lugojean, după meci. Oamenii au aflat ce s-a întâmplat și au reacționat ra­pid, oprind la timp o tra­gedie.
Astăzi, nume precum Foale, Petruescu, Nemeș, Frîncu, Cimponeriu, Loga, Băr­bulescu, Tompa, Emil Dumitru, Ene Daniel și alții, au in­trat în legendă.