Paradoxurile televiziunii! Despre contrastele notorietății

Nu știm dacă este o modă, un nou tip de snobism, o sfidare a cutumei popularității, dar din ce în ce mai multe personalități publice (relevante sau mai puțin însemnate) se amuză să declare pe jumătate în glumă, pe jumătate în serios, că au renunțat atât la îndeletnicirea privitului la televizor, cât și la existența în sine a obiectului fizic din locuință.

Ba mai mult, unele mămici recunosc alarmate că au făcut-o pentru a-i feri pe copii de proaste influențe. Când dispui la o apăsare de tastă de minimum 150 de posturi, zapppând uneori plictisit când constați adesea o ofertă de o monotonie generală, se cheamă totuși că ești ”cablat” la ce se mai întâmplă în lume.

Diagonalele se măresc îngrijorător, acoperind pereții și micșorând spațiul pentru bibliotecă, obiect care adesea lipsește din mobilierul din living. Prin anii 70, almanahurile ce invadau chioșcurile de presă scriau în coloanele de știință popularizată de triada perfectă oferită de televiziune: informație – cultură divertisment. În zilele noastre, a devenit mai mult sau mai puțin în cazul posturilor super comerciale manipulare – subcultură – entertainment. Să ne explicăm: banda galbenă (teaser) care se lățește pe la unele posturi de știri vestind mereu breaking news la fiecare oră a devenit o obsesie cromatică și o perpetuă falsă îngrijorare Se așteaptă feluriți demnitari prin studiouri care să deslușească noutățile momentului.

Subiecte preferate: veniturile românilor salariați și pensionari, taxe și impozite, schimbări în educație și sănătate, fascinația maladivă a binomului SRI-DNA, controversatele legi ale justiției, remanieri de miniștri și la șase luni câte o schimbare de guvern. Urmează (ne)firesc interminabile comentarii la declarații, polemici aspre, sterile, atacuri la persoană, glumițe stupide și prezența prin rocadă a figurilor consacrate, multe cu spirit de harță dar și împăciuitori de serviciu, pentru salvarea echilibrului dezbaterii. O nouă zi și seară bifată în agendă. Cultura, lăsată pe mâna posturilor de nișă este abandonată în favoarea entertainmentului cu trei subdiviziuni: seriale TV mai izbutite ori mai chinuite, preluări comode live sau înregistrări de concerte, show-uri de talent sau reality-uri loco sau în zone exotice, fie cu vedete la ananghie, fie cu dezinhibați căutând petreceri în paradisul iubirii.

TVR3 difuzează în reluări spectacole de teatru TV iar trimestrial vreo premieră de teatru sau mai rar vreo premieră montată în studio ci preluată adesea din spații neconvenționale. În rest mai peste tot schimbări neanunțate de filme, fie și mai simplu nici măcar comunicarea titlurilor în magazinele TV de profil, un obicei scandalos dar reflectând mentalitatea ”lasă, că merge și așa”. Cu ani în urmă, regretatul Iosif Sava statua traseul legitim al devenirii jurnalistului profesionist: presă scrisă (în felurite forme, print, blog și on-line), emisiuni radiofonice și de televiziune.

Sunt etapele esențiale ale formării, ignorate azi cu nonșalanță. Pentru verificare, ascultați într-o zi emisiunile Radio România Cultural și constatați erudiția, fluența, intuiția, creativitatea redactorilor și realizatorilor, calitatea invitaților din studio. Cu o oră de cultură la TVR1 (emisiunea Mirelei Nagâț) și reluări din ”Garantat 100%” și ”Profesioniștii” nu poți susține edificiul spiritual al centenarului aniversării Marii Uniri.

Block-busterele americane din ultimul deceniu stau sub semnul deopotrivă al supertehnologizării, și al vitezei de redare, al unui montaj de o formidabilă rapiditate, transformând imaginea în ceva năucitor și uluitor, menit a-ți răsturna perspectivele. Botezat zeflemitor chewing gum pentru ochi, filmul de acțiune cu zeci de variațiuni continuă să facă încă serioase încasări, devansând orice alt gen.

Entertainment și profit în stare pură acompaniat de ronțăit de pop corn. Neizbutind niciodată să rivalizeze cu producțiile americane, cineaștii români s-au raliat super show food-ului vizual repede etichetat de comentatori repede etichetat de comentatori drept minimalismul noului val.

Cu excepția lui Nae Caramfil, singular, și a exponenților generațiilor mai vechi, după unii expirate complet, mai toți regizorii s-au înscris fiecare după inspirație, puteri și talent în siajul ”Marfa și banii”, ”…Lăzărescu” etc. Prin ”California dreamin” (nesfârșit) regretatul Cristi Nemescu avea să deschidă o altă perspectivă de ludic poematic, intuită de actorul Armand Assante, care îi prețuia mult harul.

Și totuși, urmărind pe canalele HBO producțiile de ultimă oră ale noilor veniți în eșalon (în esență, orgoliul inerent lumii artistice nu admite ideea unei generații, ci unor individualități deși similitudinile sunt evidente, iar prioritatea o dețin deschizătorii de drum: Puiu, Mungiu, Porumboiu, Jude, Netzer) constatăm o repetare obsesivă a unor mijloace stilistice, ticuri imitative involuntare, prelungirea excesivă a tăcerilor și nouă revenire a cadrelor contemplativ-parabolice.

Stridențele vulgarităților provenite din ”redări” de medii promiscue ajung să irite prin prelungiri inutile, supralicitări și totală inadecvare. Există și riscul apelării excesive la aceleași figuri de actori, e drept versatili, care au performat în multe partituri secundare la nivelul excelenței.

Se pot detecta multe stereotipii de genul discuțiilor din jurul mesei, o marcă patentată a noului val. E timpul unei alte paradigme, care să ne mențină competitivi măcar în parametrii festivalurilor de prestigiu.