De când a început să i se mişte mişcarea, prim-solistul Operei Naţionale de la Cotroceni e neobosit – dimineaţa, la prânz şi seara se rupe în figuri pe scenă: ba de grija amărăştenilor şi a accizelor, ba a împrumuturilor şi bugeţelului, ba a armatelor şi oştirilor româno-americane, care trebuie să apere de năvălitori pământul strămoşesc zilnic, inclusiv duminica şi în sărbătorile legale. Bazându-se pe teoria că, deşi faptele sunt rigide, adevărul este flexibil, personajul nostru joacă, cu tărie, ultimul rol al carierei – solist în opera „Trosca”, una eroi-comică, cu reprezentaţii zilnice de la ora 18,30, dar şi în matineuri de neuitat, cu sălile gemând de proşti entuziaşti şi deştepţi îmbogăţiţi.
Butaforia care ne-a obturat orizontul, încă din 1989, continuă să ţină prozonieri locuitorii ţării ăsteia la care Dumnezeu i-a dat, ba i-a băgat şi în traistă, cam tot ce se putea: pământ mănos, resurse minerale, petrol, păduri nesfârşite, apă şi ape, plus fabrici şi uzine, astea mai ales prin Cel Plecat cu Elicopterul… După câte circoteci, datorii şi gargară a înghiţit în ultimii aproape douăzeci şi cinci, dar mai ales ultimii zece ani, mă aşteptam ca poporul electoral să stea cu ochii beliţi şi paru’ la-ndemână, dar sondajele ne indică faptul că istoria se va repeta, cu Rada-baba şi baba-Rada tot în rolurile principale. De fapt, modelul este mai mult decât vizibil şi funcţionează ireproşabil din 1990 încoace: se fac două partide sau alianţe babane, se mai asortează cu nişte mici aspiratoare de voturi pentru restul bibanilor electorali, se face gargară pro şi contra şi se execută, din când în când, rotaţia la putere… Iar poporul din cabine votează ca-n bancul cu ăia doi proşti care tăiau o bombă: „Mă, dacă explodează?” „N-are nica, mai avem una!”
În timp ce grupările politice, televiziunile lor şi ariciul electoral fac larmă şi defilează cu pieptul bombat prin vremile astea care ne călăresc fără şa, câteva realităţi guiţă discret: ţara a fost dezindustrializată, investiţii de sute de miliarde de dolari au fost trimise la fier vechi; minele au fost închise, până şi cele de aur; agricultorii sunt lucraţi în foi de viţă, pentru că zece ani au arat cu caii, iar acum îşi vor vinde terenurile; resursele au fost înstrăinate, chiar şi ţiţeiul din subsol; pădurile sunt exportate în masă, avem cea mai mare rată de defrişare din Europa; raportat la salariul mediu, avem cele mai scumpe produse de consum, de la litrul de benzină la kila de banane; la capitolul sănătate suntem codaşii Europei, iar reţeaua de spitale este tot cea din urmă cu douăzeci şi cinci de ani! La astea să adăugăm că, în ultimii zece ani, am avut două fenomene cu impact de cărămidă aruncată într-o vitrină: vreo trei milioane de oameni şi-au luat lumea-n cap şi au plecat la muncă te miri unde, iar datoria României a luat-o razna: de la acel 0 al lui nea Nicu şi 15 miliarde în 2001, a ajuns la 101 miliarde de euro! Fie-ne dobânda uşoară!
Mai iritant este că, după opt ani de guvernat la nervi şi mahmureală, başca aproape zece ani de scandaluri şi larmă, moş Tupeu se vede salvatorul patriei din postura de premier. Am întrebat la Radio Erevan dacă este posibil, şi răspunsul a fost că da, se poate, dar numai dacă stă în post două legislaturi şi mai dublăm o dată nivelul datoriei!
Parafrazând un gânditor care ne-a scris despre viaţa pe un peron, aş spune că nu există pustiu politic. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul lăsat de ea, politica. Că dacă strigi: „Uite o pasăre moartă!”, toţi întreabă „Unde, unde?”, dar se uită tot în sus, spre cer…