Olga Silistraru, refugiată: “Socrul meu a fost deputat în Sfatul Ţării, care a votat unirea Basarabiei cu România”

Povestea profesoarei Olga Si­listraru, refugiată din Ba­sa­ra­bia, are o puternică am­prentă personală: tatăl ei a fost angajat al Ministerului de Finanţe, iar socrul fusese deputat în Sfatul Ţării, care a votat unirea Basarabiei cu România.

“Eu am fost singură la pă­rinţi. Tatăl meu, A­nas­ta­sie Sălcuceanu, făcuse în ţa­ră Academia Comercială, secţia Finanţe Bănci şi fu­se­se trimis în Basarabia, ca şef al administraţiei fi­nan­cia­re din Criuleni. Era an­ga­jat al Ministerului de Fi­nan­ţe, responsabil cu colectarea finanţelor pentru statul ro­mân din acea zonă a Ba­sa­ra­biei”, îşi începe povestea pro­fesoara Olga Silistraru din Lugoj.

A salvat banii statului cu două ore înainte de venirea sovieticilor

“În 1940, la ştirea că Ba­sa­ra­bia va fi ocupată, tata a con­vocat toţi angajaţii. Ca­sierul a făcut totalul şi a predat banii statului, cu chi­tanţier, către tatăl meu. Ple­ca­rea a fost foarte pre­ci­pi­ta­tă, sovieticii aveau să vină după numai două ore. Tata avea însă informaţiile şi, înainte de a tăia toate le­gă­tu­rile ­telefonice, a luat le­gă­tura cu Prefectul şi au decis pe cont propriu să salveze banii statului. A luat banii din casă, cu chitanţierele şi i-a predat în România, la Bu­zău. El a plecat cu ma­ma, iar eu am rămas la bunici, pe malul Nistrului, la Căzăneşti.

M-au asigurat că voi fi scoa­să de acolo prin Crucea Roşie Internaţională, dar nu a mai fost nevoie, pentru că familia a revenit odată cu armata română. Desigur, la momentul 1944 am plecat din nou, aveam şase ani pe atunci, dar îmi amintesc că a fost o adevărată dramă”, adaugă profesora Silistraru.

În arhiva familiei sunt păs­tra­te şi acum documentele ori­ginale de transport, ceea ce este o rarirate la nivelul masei de strămutaţi din acei ani. Documentul emis la Or­hei, la 20 martie 1944, pe nu­mele Irina Sălcuceanu (ma­ma Olgăi), are ur­mă­t­orul text:  “Foaie de drum pentru bagaje cu trenuri de că­lători aparţinând eva­cua­ţilor pe numele Irinia Săl­cu­ceanu, profesiunea: casnică, e­vacuată din oraşul Orhei, este îndreptăţit(ă) în baza acestei foi de drum să-şi transporte cel mult 60 kg de bagaje de la Chişinău până la Moţăţei, în contul Mi­nis­terului Afacerilor Interne. Dată la Orhei, 20 martie 1944, semnat: directorul ge­ne­ral CFR g-ral T.C. Che­zea­nu”. În document apare şi suma de 1.350 de lei, va­loarea suportată de Mi­nis­ter.

Al doilea refugiu: şansa unei vieţi normale, dată de diferenţa între “mic burghez” şi “exploatator”

Tatăl Anastasie era originar din Craiova.

La început, fa­milia Săl­cu­ceanu a vrut să ră­mână acolo, dar, din cau­za bom­bar­da­mentelor, a ajuns în Caraş, la Cor­ne­re­va, iar de aici, via Ca­ran­se­beş, la Lu­goj. Desigur, dra­ma nu a luat sfârşit odată cu ple­ca­rea forţată din Ba­sa­ra­bia: “Când am dat la fa­cul­ta­te, erau 100 de locuri pen­tru cei cu origine sănătoasă (ţă­ră­nime, muncitorime) şi doar 10 pentru cei proveniţi din aşa-zisa mică burghezie, adică cu origini ne­să­n­ă­toa­se, unde mă încadram eu. Am trecut însă şi peste acest handicap. Vreau să vă spun că, în 1947, la venirea co­mu­niştilor, chiar şi ei au a­preciat loialitatea faţă de statul de drept şi aprecierea normelor juridice de care a făcut dovadă tatăl meu, care a fost încadrat la mica bur­ghe­zie.

Tata a fost cinstit şi de aceea nu l-au încadrat ca “exploatator”, ceea ce era per­fect posibil, el fiind an­ga­jat la Ministerul de Fi­nan­ţe. Din fericire, cei an­ga­jaţi la finanţe de către co­munişti erau analfabeţi, abia ştiau să se iscălească şi au trebuit să apeleze la cadre cu experienţă, de specialişti, cum era tata. Atunci l-au scos din închisoare şi pe ministrul de finanţe Vijoli, pentru că nu ştiau să gestio­neze finanţele statului”.

“Revanşa” unei refugiate: a predat doi ani gratis, la Şcoala din Căzăneşti, pentru afirmarea limbii române

După 1990, profesoara Olga Silistraru a trecut din nou Prutul şi a predat la Şcoala din Căzăneşti timp de doi ani, fără pretenţii finan­cia­re. Matcaş, ministrul În­vă­ţă­mântului din Republica Moldova, a fost impresionat de acest gest şi chiar i-a o­fe­rit un post la Chişinău, dar Olga Silistraru a rămas la Căzăneşti, convinsă fiind că spiritul românesc trebuie să reziste la sat. După cei doi ani, a organizat mai multe transporturi de carte ro­mâ­neas­că pentru Basarabia şi a mijlocit schimburi de elevi de ambele maluri ale Pru­tului.
“Prin tot ceea ce am făcut, eu am vrut să con­tri­bui la ideea pentru care a lup­tat înaintaşul familiei, so­crul meu Timotei Si­lis­tra­ru, care a fost deputat în Sfa­tul Ţării în 1918, şi care a votat, alături de Pann Ha­lippa şi de alţii, pentru a­li­pi­rea Basarabiei la România”, ne-a mai declarat pro­fe­soa­ra Olga Silistraru.