“Oameni fără Dumnezeu”

Emil Constantinescu, Andrei Ple­şu, Răzvan Theodorescu, A­drian Năstase, Adrian Se­ve­rin, Sergiu Celac, Daniel Dă­ianu – toate aceste nume, foarte di­ver­se la prima vedere, au totuşi un numitor comun. Sunt foşti demnitari, foşti miniştri, un preşedinte de stat, care au dat dovadă de des­chi­dere in­te­lec­tuală, de o anumită eleganţă în spaţiul public şi un nivel de cultură care astăzi nu se mai poartă.

Dacă împărţim pe in­ter­vale politica de la bor­na 1990 încoace, din cinci în cinci ani, vom vedea un con­ti­nuu proces de decădere, de depreciere a „stofei” din care sunt croiţi cei ce ar fi trebuit să poarte cu mândrie emblema de „oameni de stat”. Chiar şi raportat la un scurt interval de timp, de la Cioloş la Grin­dea­nu şi apoi la Tudose, fe­no­menul este vizibil: calitatea politicienilor noştri se depreciază îngrijorător.

Sunt în total dezacord cu cei care cred că nivelul po­li­ti­cie­nilor reflectă pe cel al ale­gătorilor care i-au pus pe funcţii. Realitatea este că ro­mânii, majoritatea covâr­şi­toa­re a oamenilor de calitate din această ţară, nu au altceva de ales. Şi ce ai putea alege între idioţii de stînga şi cei de aşa zisa dreapta?

Nu sunt un fan al ste­no­gra­me­lor dar, odată cu revărsarea lor în spaţiul public, dincolo de subiectul discuţiei, am luat la cunoştinţă ceva mult mai fra­pant. Opinia publică face cu­­noştinţă, prin intermediul acestor transcrieri, de nivelul gregar, bolovănos, dacă nu chiar primitiv al replicilor, de grobianismul şi lumea mică în care trăiesc aceşti oameni. Urmăriţi “glumiţele” nesărate ale lor pe marginea unor ac­ţiuni absurde generate tot de unii dintrei ei (vezi manualele de… sport, apărute ca o trăz­na­ie, din senin) şi vă veţi îngrozi!

Bunicul meu din partea ma­mei, distins dascăl interbelic şi care a luptat ca sublocotenent în Armata Regală Română pâ­nă aproape de graniţa Austriei, spunea: “oameni fără Dum­ne­zeu”, lungind primul “a”, aşa, a dojană. N-o spunea cu rău­ta­te, ci cu un soi de tristeţe, de regret după “specia” pe cale de dispariţie a eleganţei de al­tă­da­tă.

Cred că dacă am lua la în­tâm­plare, să zicem o ca­n­ce­la­rie cu dascăli dintr-un orăşel de provincie, am găsi acolo mai mulţi inşi oneşti, dedicaţi şi de un nivel intelectual mai răsărit decât adunătura de mi­niştri care azi dispun de des­tinele şi bunăstarea noastră. Nici nu-mi imaginez ce s-ar în­tîmpla dacă i-ar lăsa Dum­nezeu în voia min­ţii lor, dacă nu i-ar mai ţine în frâu reglementările mult hulitei Uniuni Europene, club de elită din care facem totuşi par­te, ca şi din NATO?

Unii spun că această de­pre­cie­re este generală, că nici Eu­ropa nu mai are lideri de talia lui De Galle, Adenauer sau Kohl. Dar până şi e­xem­plul cel mai vehiculat, Donald Trump, mi se pare teribil de greşit. Trump a excelat în a­fa­ceri, şi-a construit un imperiu imobiliar, a excelat în do­me­niul divertismentului televizat cu un show de audienţă epică, apoi, vrem nu vrem, a excelat şi în politică, câştigând pre­şe­dinţia SUA fără a face parte din establishmentul politic, fără cine ştie ce staff de campanie şi cu suport mediatic aproape nul.

Ai noştri grobieni ajunşi în funcţii ministeriale, de decizie şi de influenţă, prin ce s-au evi­de­nţiat anterior? Ce per­formanţe îi recomandă? Ci­tiţi-le CV-urile împănate cu ti­tluri umflate şi vă veţi cruci: zero, nimic, nada, doar relaţii conjuncturale şi pile de partid. Toţi la fel, „cu naşu-n suflet”, de la „Zeus” Băsescu la „Str­a­te­gul” Dragnea. Pe zi ce trece, mai limitaţi intelectual, mai şan­tajabili, mai obedienţi.

„Oameni fără Dumnezeu”, ar ofta bunicul meu.