Deja este evident că asistăm la cea mai urâtă campanie electorală de după 1990. Dacă măcar la primele alegeri libere am avut parte de ceva dezbateri televizate, în care candidaţii se contrau pe un ton decent şi păstrau un minim respect faţă de oponentul din studio, acum nici urmă de aşa ceva.
Odată cu trecerea anilor, campaniile noastre seamănă din ce în ce mai mult cu un mic sfârşit al lumii, în care oamenii de rând sunt supuşi unui asediu continuu, din clipa în care deschid televizorul dimineaţa, înainte de a pleca la lucru, şi până la ora ultimului talk-show din noapte, acolo unde se scot la iveală „bubele din cap” şi se descoperă „scheletele din dulap”. Orice recunoaştere a calităţilor adversarului politic e considerată un semn de slăbiciune, sau, Doamne fereşte, un pact ascuns cu cealaltă tabără.
Interesant este cum acelaşi personaj, odată trecut dintr-o barcă în alta, este îmbrăţişat cu drag de cei care îl înjurau până mai ieri şi demonizat de cei pe care tocmai i-a părăsit. Nu mai există nuanţări ori dileme, nu se mai poartă tonurile de gri, ci doar un radicalism extrem, în care totul se vede doar în alb şi negru, ca să nu zicem în portocaliu şi roşu. În loc de deferenţă, chiar şi una mimată, se dă, cu ură, direct cu ghioaga în cap. Nicio urmă de respect reciproc, doar alb-negru ori negru – alb, depinde din ce unghi priveşti lucrurile, mai bine zis din ce tabără. În România anului 2014, nu poţi fi decât „pontist” ori”băsist”, iar cine nu e cu noi, e împotriva noastră! O simplă remarcă nevinovată, o idee de bun simţ exprimată cu voce tare te poate arunca definitiv într-una din cele două tabere, unde eşti încadrat cu „ştampilă” în frunte. Dihonia a pătruns pe culoarele universităţilor, mocneşte în cancelariile şcolilor ori în secţiile de spital, unde fluxul şi refluxul politicii mătură şefi şi îi instalează în locul lor pe alţii.
N-aş fi crezut ca o invenţie relativ recentă cum sunt reţelele de socializare de pe net să devină avanpostul unei asemenea încrâncenări; la fel în presa naţională online, unde am impresia că cititorii se rezumă doar la lecturarea titlului, la fixarea preţ de câteva clipe a pozei ataşate, sărind apoi peste articol direct la comentarii, care mai de care mai crâncene şi mai anonime. Replicile „postacilor” seamănă a sentinţe definitive. Fiecare ins ascuns după monitor se crede un mic Dumnezeu care decretează, sub protecţia caldă a anonimatului, că ceilalţi sunt „turmă”, „prostime”, „fascişti”, „comunişti” ori „vânduţi”. Până şi cuvinte precum „pensionar” ori „bugetar” au ajuns termeni de ocară pentru câţiva care aruncă uşor anatema, uitând că au chiar printre membrii familiei pe mult huliţii pensionari ori bugetari.
Nu ştiu cu câtă consternare ori compătimire este privită din afară mica Apocalipsă românească a prezidenţialelor din 2014, dar totul are un aer suprarealist. Mi se pare inacceptabil să trăim într-o ţară artificial divizată, în care fiecare tabără aşteaptă să „crape” cealaltă, ca să se facă definitiv dreptate. Preşedintele american Barrack Obama spunea, de la tribuna Naţiunilor Unite, că există trei mari pericole ce ameninţă lumea contemporană: înaintarea Statului Islamic, expansionismul Rusiei şi epidemia de Ebola. Ei bine, tocmai acum când noi ne batem ca chiorii, într-o campanie sterilă şi total lipsită de idei, în imediata noastră apropiere, trei dintre vecini – Ucraina, Republica Moldova şi Turcia, se confruntă cu primele două. Şi atunci mă întreb, cui i-ar folosi dihonia din România într-un astfel de moment?