Nu ne referim, fireşte, la o ligă a elitelor de spectatori care frecventează cu asiduitate sălile de teatru şi cele de cinema, ultimele şi din curiozitatea de a vedea filme româneşti festivaliere, multipremiate, care (re)lansează cariere, adesea sub semnul şansei şi al subiectivităţii regizorale inerente.
Culmea este că – doar cu minime excepţii – cineaştii nu prea frecventează teatrele, preferând castinguri interminabile, pentru a-şi descoperi actorii potriviţi rolului şi viziunii lor artistice.
Revenim însă la publicul larg de astăzi, împătimit de net şi reţelele de comunicare, dependent fără leac de mediul online.
Astăzi audienţele Tv nu se mai situează la nivelul gloriei TVR-ului de altădată, când nu avea numai două ore de program şi a celui din era posttotalitară (1990 -1995), când domina complet pe piaţă din lipsă de concurenţi, care au apărut ulterior vertiginos şi au fragmentat ratingul, acţionând după regulile succesului împrumutat din afară, promovând la început divertisment relaxat, devenind treptat în ultimii ani de o vulgaritate explozivă, care magnetizează interesul privitorilor, uneori chiar şi pe acela al iniţiaţilor elevaţi care ştiu să depisteze instinctiv valoarea şi calitatea reală a producţiilor de gen.
Un artist harnic şi perseverent ca Pavel Bartoş (cu roluri de plan secund în teatru) a ajuns în câţiva ani de entertaiment protevizat (show-uri ca Vocea României sau Românii au talent) să capete o popularitate formidabilă, confirmată de animatori profesionişti ca Dan Negru.
În tandem cu Smiley, un idol al tinerei generaţii care agreează altă muzică, ultraritmată şi sonoră în exces, ”micuţul dolofănel” Pavel Bartoş a explodat de vitalitate, devenind şi un tată fericit (trei fetiţe şi soţia îi colorează în roz existenţa).
Dacă îi analizăm evoluţia teatrală, observăm că rolurile lui Ianache Duduleanu (din ”Gaiţele”, 2/3 în travesti de la ”Odeon” în viziunea lui Alexandru Dabija) şi cel al oportunistului ”geambaş” de politicieni Rădulescu Nercea din ”Titanic Vals” (tot cu Dabija la cârmă, tot la Odeon), cu un singur travesti, de fapt o schimbare de personaj, dl. avocat Procopiu devine d-na avocat Procopiu, amica lui Spirache Necşulescu, întruchipată scenic de Rodica Mandache, serafica Doruleţ de acum 40 de ani din spectacolul ”Visul unei nopţi de iarnă” – deci tot Muşatescu în regia inspirată a lui Dan Necşulea şi cu o distribuţie perfectă, dominată de şarmul irezistibil al lui Florin Piersic.
Dacă Rodica Mandache şi-a cucerit publicul prin delicioasa ingenuitate a unei minunate partituri de comedie romantică (defel mai prejos de reţetele de megasucces a filmelor americane), astăzi teatrele apelează la stratageme de marketing şi comunicare pentru a-şi atrage audienţa din şcoli. Pavel Bartoş a devenit o ”locomotivă” pentru ”Odeon”, graţie notorietăţii tv.
Dar de aici şi până a-l plasa pe afişe enorme cu acelaşi corp de literă ca al Dorinei Lazăr (Chiriachiţa), interpretul lui Spirache (Ionel Mihăilescu, una din gaiţele în travesti, parcă Zoia din spectacolul lui Dabija) fiind trecut la categoria şi alţii, mi se pare nu o exagerare aiuritoare, ci mai degrabă o pliere servilă de conjunctură faţă de capriciile publicului contemporan, sedus de mirajul tv.
Prestaţia sa în rolul savuros, dar de mai mică întindere al lui Rădulescu Nercea are vervă, spontaneitate, publicul aplaudă entuziast, deşi Dabija îl transformă într-un personaj nu doar venal, ci şi lubric.
A miza pe astfel de puseuri de sexualitate exhibată fără limite forţează şi denaturează textul impecabil al lui Tudor Muşatescu.
Se puteau găsi variante aluzive în replici, exprimate mult mai subtil, evitându-se vulgarităţi care aduc aplauze şi hohoieli de conjunctură, iar nu zâmbete complice. Nimic din spectacol nu aminteşte de acea undă de blândă duioşenie la care dramaturgul a ţinut nespus.
Prea multe etalări în forţă de virtuozitate, prea multe replici ţipate, prea multe stridenţe. Nu-i nimic, lumea vine pentru Pavel Bartoş, o nouă mascotă ”Pro Tv”.
Între timp la TVR2 se mai explorează arhiva, alternând cu premiere de ţinută.
Un ”Amadeus” de top (cu Radu Beligan şi Răzvan Vasilescu, gândit scenic de Dinu Cernescu), o tragicomedie ”Bătrâna şi hoţul” de Viorel Sorin (cu Irina Răchiţeanu-Sirianu şi Sorin Medeleni) sau o împletitură Vassa Jeleznova (Florina Cercel în spectacolul lui Ion Cojar) sunt alternative culturale de ţinută, de (re)văzut oricând cu plăcere. Pentru cei care se lovesc de impedimentul pecuniar al procurării biletelor live (neîndoielnic că 100 de lei a ajuns un prag imposibil pentru bugetari şi pensionari), teatrul tv este o soluţie comodă şi necostisitoare. Dar ne temem că audienţa scăzută a postului public, dinamizată de talent-show-uri maraton repetitive sau de reality-uri de-a dreptul stupide nu ne mai îngăduie optimismul unor estimări ale trendurilor ascendente. Procesul este anevoios şi de durată, solicitând din plin pasiune şi inventivitate.