Nobilii lugojeni, baronii locali ai Evului Mediu

Înstăriţii vremii deţineau castele de lux, dar efectuau şi falsuri în acte şi con­trac­te avan­ta­joa­se. Toate acestea se în­tâm­plau încă de a­cum 400 de ani.

Baronii locali actuali au avut ”strămoşi” de nădejde încă din întunecatul Ev Mediu.  Lu­gojul avea însemnătatea sa, fiind un punct strategic, atât militar cât şi economic, iar cronicarii vremii con­sem­nea­ză că în această zonă au e­xistat multe curţi nobiliare care, în prezent, sunt o mare ne­cunoscută şi pentru cer­ce­tători.

Există cel puţin cinci do­me­nii nobiliare, învecinate cu municipiul de pe Timiş. În a­nul 1488 este amintit prima da­tă Castellum Zelha (Sâlha), do­meniu care a aparţinut no­bi­lului Gyorgy  Swgar şi  cu­prin­dea o parte din actuala lo­ca­litate Coşteiu, castelul ne­fiind localizat în prezent. În 1509 se aminteşte despre Passa Kastelya, tot din Coş­te­iu.

La Hodoş, exista la 1471, Castellum Hodos, care nu a fost identificat încă. Mai e­xis­tă o consemnare despre Cas­tellum Chery, despre care se presupune că ar exista fie pe teritoriul actualei localităţi Cireşu, fie la Recaş.

Singura curte nobiliară a cărei locaţie a fost identificată este Posse­ssiones Iktar cum Castello. Această curte nobiliară aflată pe raza localităţii Ictar Bu­dinţ, a aparţinut familiei Be­thlem.

Anul acesta, castelul a fost localizat cu tehnică spe­cia­lă de către arheologi de la Mu­zeul Banatului din Ti­mi­şoa­ra.“Cu toate că Banatul a fost o zonă de permanent con­flict, nobilii vremii au fo­lo­sit acest lucru în folosul lor.

Încă de atunci, contractele cu armata erau o adevărată mină de aur. Militarii cantonaţi în Lugoj şi împrejurimi trebuiau hrăniţi şi echipaţi, iar de acest lucru ştiau să se ocupe foarte bine baronii locali ai acelor vre­muri.

Aceştia aveau da­to­ria să contribuie şi ei cu oas­te, în funcţie de mărimea do­me­niului, dar primeau în schimb foloase materiale din partea regelui. Hoţia şi eva­ziu­nea funcţiona cel puţin la fel de bine ca şi astăzi.

În u­ne­le documente trimise re­ge­lui, cifrele erau dinadins mo­di­ficate tocmai pentru a pro­fi­ta de o răsplată mai mare. Astfel, în iulie 1596, Lugojul este atacat de 6.000 de tătari.

Lugojenii, alături de un corp de armată din Lipova şi îm­preună cu cei din Castelul Possa de la Coştei le-au ţinut piept.

Documentul trimis către rege era atât de exagerat încât se spune că aceştia au ucis peste 3000 de tătari în numai câteva ore. Chiar şi cu ar­mament modern acest lu­cru, evident că nu putea fi fă­cut.

Un document al vremii, din 29 aprilie 1555, arată că e­vaziunea era în floare,  Lu­go­jul fiind în acea vreme un im­portant centru vamal.

În act se spune că negustorii ro­mâni şi greci care îşi fac ne­go­ţurile în principat, ocolesc punc­tele de vamă şi depo­zi­te­le obligatorii cu bună ştiinţă, trecând în secret cu marfa peste dealurile din îm­pre­ju­rimi”, ne-a  relatat Răzvan Pinca, directorul Muzeului de Istorie, Etnografie şi Artă Plastică din Lugoj.

După anul 1658, când Ba­natul de Lugoj – Caransebeş es­te cedat  turcilor, aceşti no­bili fug în Transilvania, iar domeniile lor îşi pierd urma între anii 1688 – 1718, pe­ri­oa­d­ă de conflicte armate per­ma­nente. Chiar şi după ce Ba­natul intră sub guvernare  austriacă, un document din anul 1718, relatează faptul că locuitorii nu plăteau dinadins taxele impuse.