Înstăriţii vremii deţineau castele de lux, dar efectuau şi falsuri în acte şi contracte avantajoase. Toate acestea se întâmplau încă de acum 400 de ani.
Baronii locali actuali au avut ”strămoşi” de nădejde încă din întunecatul Ev Mediu. Lugojul avea însemnătatea sa, fiind un punct strategic, atât militar cât şi economic, iar cronicarii vremii consemnează că în această zonă au existat multe curţi nobiliare care, în prezent, sunt o mare necunoscută şi pentru cercetători.
Există cel puţin cinci domenii nobiliare, învecinate cu municipiul de pe Timiş. În anul 1488 este amintit prima dată Castellum Zelha (Sâlha), domeniu care a aparţinut nobilului Gyorgy Swgar şi cuprindea o parte din actuala localitate Coşteiu, castelul nefiind localizat în prezent. În 1509 se aminteşte despre Passa Kastelya, tot din Coşteiu.
La Hodoş, exista la 1471, Castellum Hodos, care nu a fost identificat încă. Mai există o consemnare despre Castellum Chery, despre care se presupune că ar exista fie pe teritoriul actualei localităţi Cireşu, fie la Recaş.
Singura curte nobiliară a cărei locaţie a fost identificată este Possessiones Iktar cum Castello. Această curte nobiliară aflată pe raza localităţii Ictar Budinţ, a aparţinut familiei Bethlem.
Anul acesta, castelul a fost localizat cu tehnică specială de către arheologi de la Muzeul Banatului din Timişoara.“Cu toate că Banatul a fost o zonă de permanent conflict, nobilii vremii au folosit acest lucru în folosul lor.
Încă de atunci, contractele cu armata erau o adevărată mină de aur. Militarii cantonaţi în Lugoj şi împrejurimi trebuiau hrăniţi şi echipaţi, iar de acest lucru ştiau să se ocupe foarte bine baronii locali ai acelor vremuri.
Aceştia aveau datoria să contribuie şi ei cu oaste, în funcţie de mărimea domeniului, dar primeau în schimb foloase materiale din partea regelui. Hoţia şi evaziunea funcţiona cel puţin la fel de bine ca şi astăzi.
În unele documente trimise regelui, cifrele erau dinadins modificate tocmai pentru a profita de o răsplată mai mare. Astfel, în iulie 1596, Lugojul este atacat de 6.000 de tătari.
Lugojenii, alături de un corp de armată din Lipova şi împreună cu cei din Castelul Possa de la Coştei le-au ţinut piept.
Documentul trimis către rege era atât de exagerat încât se spune că aceştia au ucis peste 3000 de tătari în numai câteva ore. Chiar şi cu armament modern acest lucru, evident că nu putea fi făcut.
Un document al vremii, din 29 aprilie 1555, arată că evaziunea era în floare, Lugojul fiind în acea vreme un important centru vamal.
În act se spune că negustorii români şi greci care îşi fac negoţurile în principat, ocolesc punctele de vamă şi depozitele obligatorii cu bună ştiinţă, trecând în secret cu marfa peste dealurile din împrejurimi”, ne-a relatat Răzvan Pinca, directorul Muzeului de Istorie, Etnografie şi Artă Plastică din Lugoj.
După anul 1658, când Banatul de Lugoj – Caransebeş este cedat turcilor, aceşti nobili fug în Transilvania, iar domeniile lor îşi pierd urma între anii 1688 – 1718, perioadă de conflicte armate permanente. Chiar şi după ce Banatul intră sub guvernare austriacă, un document din anul 1718, relatează faptul că locuitorii nu plăteau dinadins taxele impuse.