Navetistul timișorean! Ilie Chelariu, redactorul șef care a ridicat brandul Redeșteptarea despre vremurile de început

– În ce împrejurări ați venit la ”Redeșteptarea”? Ce v-a determinat să veniți din Timișoara la Lugoj?
– Erau anii tulburi de după 1989… Deși aveam o profesie specială, de nișă, pentru acele vremuri – eram IT-ist înainte de a se generaliza termenul –, am preferat să intru în presă. Motivația? Să salvez lumea, evident! După trei ani ca redactor la cotidianul ”Renașterea bănățeană”, pe vremea aceea un colos regional de 80.000-100.000 tiraj/zi, am simțit că trebuie să fac altceva, să nu mă plafonez. Postul de redactor-șef la ”Redeșteptarea” era vacant, așa că am acceptat propunerea de a-l ocupa. Naveta de 120 de kilometri, zilnic, nu m-a speriat: tata a fost o viață ceferist, am crescut lângă gară și am structură de homo viator, ador călătoriile: pe jos, cu trenul, cu mașina, cu avionul sau, în ultimii ani, și cu vaporul!
– Ați preluat ștafeta de la Corneliu Popovici; ce știați despre ”Redeșteptarea”, ce ați găsit la faţa locului?
– Cu Corneliu Popovici am fost coleg de birou în redacție la ”Renaşterea bănăţeană”. Un om care m-a adoptat imediat – probabil a realizat ”potenţialul”. Este o minte strălucită, a terminat ”Electro” pe locul doi, cultură generală impresionantă. ”Baza de date” din mintea lui şi bunăvoinţa sa, precum şi a lui Ion Dancea, fie iertat!, m-au ajutat mult în metamorfozarea mea din IT-ist în jurnalist. Să-l amintesc şi pe regretatul Nicolae Pârvu, de la Radio Timişoara, care mă simpatiza şi mă consilia mereu… De ”Redeşteptarea” ştiam pentru că îl ajutasem, de câteva ori, pe Corneliu Popovici la ”închidere” de ediţie. Din păcate, deși patriot lugojean până în străfundul inimii, nu reușise să dezvolte săptămânalul, mai ales că avea trei publicații concurente, aşa că am preluat ”Redeșteptarea” la un tiraj de 800 exemplare. Să nu uităm că săptămânalul timișorean ”Agenda” vindea 7.000 de exemplare în Lugoj, iar principalul concurent local avea tiraj de 3.000 de exemplare săptămânal!
– Aţi găsit deschidere din partea conducerii de atunci, Mihai şi Simona Tventarnei?
– Deschidere am găsit, dar nu prea erau resurse financiare şi nici tehnice – doar o mică maşină de tipărit plană. Doar linia de computere era corespunzătoare… Când am mai crescut, după doi ani, tipărirea tirajului de 4.000 dura două zile! Mai proble­matic, nu prea erau nici jurnalişti în Lugoj… Noroc că paginatorul, un prieten pe care l-am adus cu noi, Ionuţ Gavrilescu, din Cutina de loc, era un profesionist cu experienţă la ”Renaşterea” şi ”Agenda” şi patriot local.
– Cum a decurs construcţia unei redacţii funcţionale?
– A fost un proces care, după luni şi luni de zbateri şi fluctuaţie de condeieri, a început cu un anunţ de angajări la prima pagină. Nu mă interesa să fie einsteini şi academicieni, ci oameni tineri şi entuziaşti, la care să le placă profesia, să iubească oamenii şi să vrea, ca mine, să salveze lumea! Am avut ochi bun, dovadă că, la ora actuală, cu toţii sunt nişte oameni cu statut, care se pot uita cu mândrie peste umăr. Pe lângă ei au apărut studenţi, elevi, prieteni, aşa că am reuşit să închegăm o redacţie… luminoasă, zic eu. Neîncrâncenaţi, idealişti, responsabili, am reuşit să câştigăm inimile lugojenilor!
De la o observabilă creştere, la un moment dat, ”Redeşteptarea” a devenit un fenomen cu ecou în rândul comunităţii, cu o imagine solidă…
A fost răspunsul locuitorilor la atitudinea noastră. Eu veneam din Timişoara, nu eram dator nimănui nimic, n-aveam obligaţii, cumetrii, redactorii erau oameni tineri, la început de drum, funcţionau la fel, aşa că implicarea socială a fost puternică. Am încercat să fim de partea oamenilor. A contat şi faptul că în spatele nostru nu era un partid sau vreun politician, ci un om care trăia în Italia şi cunoştea bine regulile democraţiei şi ale afacerilor. Un om de cultură şi un patriot citabil: ”Pentru mine, patria mare este România, patria mică este Lugojul!”
– Sunteţi timişorean, dar ziarul a fost centrat pe ideea de Lugoj, repunerea în actualitate a judeţului Severin, promovarea valorilor locale…
– Eu am sosit la Lugoj cu inima-n palme: veneam în capitala culturală a Banatului, oraş cu un trecut demn, o a doua Mică Romă, ca să citez marele înaintaş. În ideea aceasta, m-am străduit să contribui la relansarea urbei spre un statut pe măsura trecutului său. În parte am reuşit, cu sprijinul celor ce conduceau fundaţia: cafeneaua culturală a marilor actori, festivalul muzical, festivalul de poezie în grai, pagină permanentă de cultură deschisă condeielor locale, contacte cu alte zone, publicaţia, în întregul său, toate au contribuit la prestigiul oraşului. A fost o perioadă de admirabilă emulaţie.
– La un moment dat, a apărut o des­chidere: ”Redeşteptarea” s-a extins la Făget, Oţelu-Roşu, Caransebeş, Orşova. Ce a însemnat această depăşire a limitelor Lugojului?
– A fost o extindere firească, făcea parte din planul nostru de a ridica prestigiul Lugojului, ca centru zonal. Trecuserăm de 8.000 de exemplare tiraj, ceea ce era enorm la un oraş de 50.000 de locuitori, practic, unul din doi lugojeni citea ”Redeşteptarea”! Ba reuşiserăm să adunăm, într-o zi mare, în sala de desupra redacţiei, sala festivă a fundaţiei, cam toţi primarii din localităţile importante ale fostului judeţ Severin, indiferent de culoare politică! Aveam corespondenţi în toate localităţile mari ale fostului judeţ. Din păcate, bulversările politice, dar mai ales manageriale – s-au succedat ca directori nişte personaje halucinante – au dus la plecarea noastră şi ogoirea… avântului.
– V-aţi implicat direct în formarea unor tineri jurnalişti…
– În redacţie, aveam un adevărat dream team: tinerii jurnalişti, atenţi şi permeabili, se maturizau şi se profesionalizau, iar noi, tot mai des, apucam trenul… de cinci, după ce, ani de zile, plecam doar cu cel de nouă! De la ”Redeşteptarea”, am plecat ca dascăl la Facultatea de Jurnalistică a Universităţii ”Tibiscus”, unde decan era magistrul G. I. Tohăneanu, care, mă mândresc cu asta, s-a bucurat foarte mult că am apărut acolo. Mă ocupam şi cu practica pe facultate, pentru că văzuseră rezultatele de la Lugoj cu tinerii jurnalişti, şi preluasem de la Adrian Dinu Rachieru publicaţia universităţii, ”Tibiscus”, unde adunasem o echipă de studenţi performanţi. De pe acestă poziţie, cu sprijinul celei care conducea atunci destinele aşezământului universitar, Augusta Anca, şi al lui Ion Gheorghe Olteanu, acum o personalitate a Făgetului, a reuşit să înscriem la facultate câţiva dintre foştii noştri tineri colegi, împlinindu-le viaţa.
– Un mesaj de încheiere?…
Mai vizitez Lugojul doar la episodice conclavuri scriitoricești. Vechile contacte s-au estompat. Lumea se schimbă. Viaţa curge mai departe. Dar de câte ori mă plimb, aproape neştiut, prin centru sau pe malul Timişului, mă simt acasă pentru că aici am ars timp de cinci ani, şase luni şi şapte zile. Pline de oameni, de fapte şi de bucurii. Într-un cuvânt, de neuitat!