N-ai pe cineva la… ?

În societatea occidentală, în­ţe­lepciunea acumulată cu greu, după războaie şi ne­nu­mă­rate traume ale istoriei, a dus la separarea religiei, sau a bisericii, de stat. Mă gândesc că, oricât de bizar ar părea, în România ar trebui să ne gân­dim serios la separarea po­liticii de stat.

Adică, alegerile să in­fluen­­ţeze doar vârful deci­zio­nal, iar statul să rămână stat, care ar trebui să fie un aparat perfect funcţional şi pro­fe­sio­nalizat. Nu dezmembrezi o ma­şină, pentru a arunca ju­mă­ta­te din piese şi a le înlocui cu altele, doar pentru simplul mo­tiv că va cârmi la stânga sau la dreapta! Ori, constat că la noi exact asta se face, după fiecare nouă rundă de alegeri.

Vine PSD-ul la putere – cu toţi strămoşii lui FDSN, PDSR sau care or mai fi fost – dă­râ­măm totul. Nu înlocuim doar miniştrii, secretarii de stat ori directorii de direcţii mai im­portante din ministere (ceea ce este normal), nu, noi radem tot! De la directorii de spitale, directorii de şcoli şi grădiniţe, până la bieţii funcţionari pu­blici (teoretic apolitici), şoferi ai unor instituţii de stat, ori femei de serviciu, toţi trebuie să zboare după alegeri. Apoi vine PDL-ul reîncarnat sau PNL-ul şi se întâmplă la fel!

Îmi amintesc nefasta tra­di­ţie inaugurată acum mai bine de un deceniu, când un con­trol al Inspectoratului Şco­lar Judeţean echivala cu schim­barea pe criterii politice a conducerii unităţii de învă­ţă­mânt respective. Circulau şi bancuri de un umor negru: dacă vine cutare în inspecţie, di­rec­to­rii stau deja aliniaţi la uşă, cu va­lizele gata făcute.

Pe măsura trecerii anilor, înlocuirile au coborât treptele ierarhice. Mai presus de orice CV, până şi un banal post de şofer, me­ca­nic sau de femeie de serviciu necesita întrebarea cheie: „N-ai pe cineva la PDL? N-ai pe cineva la PSD, ori la liberali?”

Indiferent că e vorba des­pre spitale, şcoli ori alte in­sti­tu­ţii, constatăm că politica nu nu­mai că nu s-a ţinut departe de ele, ci le-a penetrat adânc. Nici vorbă de separare! Plea­că unii, vin alţii, toţi îşi pun oamenii de sus până jos, in­diferent că e vorba de func­ţionari, doctori ori dascăli.

Odată la cel puţin patru ani, instituţiile noastre de stat, din capitalele de judeţ până în cel mai umil sat, sunt dărâ­ma­te şi reconstruite ca într-o tra­gi­că repetare a mitului meş­terului Manole, blestem al plaiurilor mioritice, repetabil parcă la nesfârşit!

Mai grav este că toată a­ceastă intoxicare cu otravă po­litică a organismului sta­tu­lui se lasă cu efecte secundare negative, greu de estimat în timp. Între colegii de serviciu, oameni respectabili, cu studii, majoritatea intelectuali, apar conflicte, rivalităţi şi un soi de obidă ţinută cu greu în frâu.

Colectivele se împart în e­chipe rivale, oamenii devin i­namici fără voie, se faultează reciproc, îşi pun beţe-n roate, devin victime în războaiele al­tora.

Ori îşi privesc cu ciudă co­legul: „las’ că vin ai mei la putere, să te văd cum zbori tu din funcţie, cum te duci în­vâr­tindu-te!”

Iar colegul plecă cu gândul de a se întoarce după alţi patru ani, având grijă să mai adauge pe unul şi pe altul pe lista răzbunărilor per­so­na­le, „legitimate” politic!

A­ceas­ta este adevărata faţă a po­liticii „din teritoriu”, cum le place să spună grangurilor de la Bucureşti, în numele că­ro­ra se consumă sute, mii de ast­fel de drame neştiute!