Munca ”patriotică” și voluntară de dinainte de 1990, între mituri și documente oficiale

Vă mai amintiți munca voluntară de dinainte de 1990? Adunatul de sticle, borcane, hârtie și carton era obligația tuturor, de la elevii de școală generală, la femeile de etnie rromă, cu sacul în spate, care strigau pe sub ferestre că adună sticle și borcane (un aspect pitoresc al societății noastre, despre care tot mai puțini își amintesc).




Indiferent că erau adunate în școli, instituții sau de colectorii ambulanți care cutreierau străzile Lugojului, materialele ajungeau la centrele de colectare, cum era DCA de pe strada Timișoarei.

Elevii, chiar și cei de clasele primare, erau obișnuiți cu ideea de ”muncă voluntară”. Parcurile și spațiile verzi din oraș erau luate în primire de școli și licee.

Astfel, Parcul George Enescu era îngrijit, periodic, de elevii Școlii Generale nr. 6, în condițiile în care Sfatul Popular de atunci avea un serviciu de salubritate destul de solid (în 1968, Lugojul a fost declarat unul dintre cele mai curate orașe din țară, și chiar era, până la mijlocul anilor ‘70).

Sunt încă lugojeni care își amintesc de plăcile de tablă amplasate în parcul respectiv, pe care scria caligrafic ”Acest parc este îngrijit de Școala Generală nr. 6”. Elevii erau obișnuiți cu ideea că, pe lângă drepturi, mai au și responsabilități, ceea ce nu era neapărat rău.

Armata, studenții, elevii, muncitorii, deținuții – forță de muncă oficial neplătită, la ”negru”

Elevi, studenți, soldați, ”oameni ai muncii”, se afundau în lungile rânduri de porumb de la Visag, adunau mere la ferma de la Fădimac, strângeau frunze de dud necesare hrănirii viermilor de mătase pentru Filatura de Mătase Naturală din Lugoj (care făcea exporturi record), participau la văruitul pomilor, spre Herendești.

Scoteau sfecla, chiar și înainte de Crăciun, din pământul înghețat, cu scule improvizate din fier beton de 12 ( dacă încercai să le scoți prin lovire cu călcâiul, sfeclele înghețate se puteau rupe). Soldații în termen încărcau baloții de lucernă, de paie, care erau duși cu tractoarele cu remorcă la fermele zootehnice și culegeau strugurii pe Dealul Viilor, pe când dealul își merita numele și era plin de vii.

Armata mai era folosită la înlocuirea vechilor traverse de lemn de la calea ferată cu noile traverse confecționate din beton. Traversele de lemn erau dislocate și apoi cărate de câte patru soldați în termen, care foloseau la această operațiune un fel de cange.

Dacă-i ordin, cu plăcere! Desigur, folosirea elevilor, studenților, militarilor în termen, a muncitorilor și personalului TESA din fabrici, implicarea profesorilor și a asociațiilor de chiriași, chiar și a unor deținuți din închisori, practic, implicarea masivă a întregii populații a României în astfel de activități, a depășit linia dintre ceea ce se mai putea presupune că ar fi muncă voluntară și făcea trecerea la așa zisă ”muncă patriotică”, cu caracter accentuat impus.

Fiecare lugojean era obligat… voluntar să sape gropi și să planteze pomi

La mijlocul anilor ‘80, în așa zisa ”Epocă de Aur”, una dintre cele mai pline de lipsuri perioade trăite de omul de rând în România, lucrurile au luat o turnură de neconceput în anii ‘70, când regimul era cât de cât mai relaxat.

Pentru a nu fi bănuiți de subiectivism, reproducem integral un document emis de Sfatul Popular al Municipiului Lugoj în anul 1986 și semnat de președintele de atunci, Dan Trițoiu. Unora, numele le este cunoscut și acum. ”Consiliul Popular al municipiului Lugoj, Comitetul Executiv. Către (numele cetățeanului, strada, numărul).

În conformitate cu prevederile Legii nr. 1 / 1985 privind autoconducerea, autogestiunea economico – financiară și autofinanțarea unităților administrativ – teritoriale, precum și ale Hotărârii nr. 1 din 20 ianuarie 1986 a Adunării Cetățenilor din municipiul Lugoj, privind stabilirea contribuției bănești și în muncă pentru anul 1986, familiei dv. îi revin următoarele obligații: 1. Contribuția bănească 300 lei și 2.

Contribuția în muncă 6 zile pe persoană, care se vor efectua după cum urmează: A. O zi pentru fiecare persoană impusă, la curățat trotuarul și drumul, precum și înlăturat zăpada, până la linia mediană a părții carosabile, ori de câte ori este necesar. B. Două zile pentru fiecare persoană impusă, pentru recuperat materiale refolosibile (n.r. – reciclarea se pare că nu este o idee nouă!) fier, hârtie, sticle și borcane, alte materiale, în valoare de 200 de lei pe persoană, ce se vor depune la Circ. Financiară a Consiliului Popular municipal Lugoj. Termen: 30 septembrie 1986. C.

O zi pe fiecare persoană impusă pentru: săparea unei gropi poligonale și pantarea unui pom (n.r. – nici ideea cu planeta verde nu e de ieri, de azi) și săparea a 10 mp teren în parcuri și zone verzi, alte lucrări pentru amenajarea locurilor de joacă pentru copii.

Două zile pentru fiecare persoană impusă la lucrări de amenajări și întrețineri terenuri de sport și locuri de agrement, în suprafață de 50 mp pe persoană. Notă: contribuția bănească se plătește până cel târziu la 30 septembrie 1986; lucrările din contribuția în muncă precizate la punctele C și D din prezenta comunicare se vor executa la termenele și în locurile stabilite de Comitetul Execuitiv al Consiliului Popular Municipal Lugoj, pe bază de convocator”.

Sancțiuni financiare pentru lugojenii care nu erau suficient de… voluntari

Dacă documentul nu suna încă destul de amenințător…, la final se precizează: ”pentru fiecare zi contribuție în muncă neefectuată cu brațele se plătește 100 lei (n.r. – suma nu era deloc mică, pe atunci), iar pentru atelaje, de la 200 la 400 lei”. Deținătorilor de atelaje cu tracțiune hipo li se stabilea un volum de lucrări de șase zile, care se executau pe bază de convocator. Tot ”benevol”, firește. Cu alte cuvinte, prestai muncă neplătită, dar dacă nu erai dispus la acest ”voluntariat” aberant, mai erai și penalizat. Apar termenii ”obligații”, ”contribuție bănească”, ”contribuție în muncă”. Denumirea de ”persoană impusă” este de un umor negru desăvârșit, în contextul așa zisului voluntariat.

În aceste condiții, ”munca patriotică” începuse să fie urâtă de omul de rând, pentru că îi răpea și puținul timp liber pe care îl mai avea. Pe timpul lui Ceaușescu, săptămâna standard de lucru avea doar duminica liberă. Nu exista sâmbătă liberă sau, dacă exista, era doar o dată pe lună, sau ”zi scurtă”, cu condiția să se lucreze peste program în restul zilelor. Uneori, astfel de activități, cum ar fi culesul porumbului, erau programate chiar duminica. Una era ca angajații magazinelor de stat să aibă obligația (de bun simț) să dea vara cu găleata de apă, dimineața, pe trotuarul din față și alta era să fii luat cu japca duminica și dus la ”munci”, la porumb.

Încet, încet, lumea se lămurea că aici nu mai era vorba despre o activitate liber consimțită, ci pur și simplu muncă neplătită care contribuia la economia din ce în ce mai disperată a lui Ceaușescu, dispus să facă orice sacrificii, pe spinarea altora, pentru a plăti datoria externă. Surpriză! După ce acest obiectiv a fost atins în aprilie 1989, sacrificiile cerute poporului român nu s-au oprit.

Rambursarea anticipată a datoriei externe în valoare de 11 miliarde de dolari, făcută în timpul regimului lui Nicolae Ceaușescu pentru industrializare, n-a adus nimănui fericirea, ba mai mult, a deschis un nou ciclu de proiecte fantasmagorice, prin care România trebuia să să se dezvolte prin forțe proprii, fără credite străine, într-o lume din ce în ce mai globalizată.

Munca voluntară de pe timpul lui Ceaușescu nu a avut nimic de a face cu liberul consimțământ, și nici cu ideea frumoasă și lăudabilă în sine, de voluntariat.