Melomanii şi piața lirică

Parcurgând de curând colecţia ultimului an a mensualului parizian ”Opera magazine”, dincolo de paginile de cronici, aniversări, comemorări, discografii şi videografii comparate m-a frisonat niţel actualitatea lirică mondială din perspectivă administrativă. Directorii/ intendenţii delegaţi şi cei artistici păreau de un pesimism defetist cronic.

Dacă în Franţa, însă puternic etatizată, arta şi cultura în general mai au parte de subvenţii, încă tot mai anemice (cheltuielile în proporţie de 80% merg spre salarii şi onorariile vedetelor, de unde dificultatea extremă de a mai realiza mari montări, teribil de costisitoare), în S.U.A. problemele (cu excepţia Metropolitan Opera New York) sunt atât de dramatice încă s-au închis chiar instituţii lirice importante (San Diego Opera).

Nici Washinghton sau Los Angeles nu se simt prea bine (ne referim, fireşte la teatrele lirice).

MET a avut o excepţională şansă: transmisiunile live în săli de cinema Multiplex ultradotate din întreaga lume a reprezentaţiilor de marcă via satelit.

Directorul instituţiei, Peter Gelb afirma, pe bună dreptate că nu e de colo să urmăreşti în condiţii excepţionale (e adevărat, care nu pot înlocui niciodată live-ul autentic, dar îl pot aproxima onest şi credibil) un spectacol cu mai multe vedete contemporane la 15-20 de dolari biletul faţă de 300 de dolari un bilet la Lincoln center.

Marea problemă rămâne aceea a teatrelor mai mici, de provincie, dar iată, de pildă, că de curând Opera de Stat din Viena şi al său bătăios director, francezul Dominique Meyer, a luat atitudine în dialogurile sale furtunoase cu oficialităţile austriece (atât cancelarul cât şi ministrul culturii), care în loc să găsească soluţii în privinţa menţinerii subvenţiilor, recomandă cinic creşterea tarifelor la bilete, propunere evident respinsă categoric de către domnul Meyer.

Problemele devin din ce în ce mai complicate, se recurge la surogate triste precum opera în concert, se negociază drastic tantieme la centimă, se diminuează (în defavoarea calităţii) timpul alocat repetiţiilor, iar marele mecenat a obosit şi el de atâtea solicitări din toate părţile.

Problemele rămân deopotrivă stringente şi delicate.

– În fine, la un ”Primplan” recent (TVR1) am aflat şi noi printre picături cum stă treaba cu Eurovisionul, varianta selecţiei ”made in Romania”. După Braşov şi Craiova ne deplasăm la Baia Mare, că tot vor cei de acolo să devină în 2021 Capitală Europeană a Culturii.

Ce am mai aflat? Că din juriul de preselecţie au făcut parte la categoria golden boy&girls Alexandra Cepraga (sunetist de marcă) şi Horia Moculescu (un compozitor prolific), iar la categoria tinere speranţe confirmate, Zoli Toth şi Randi (Andrei Rapcea). Nu ştim dacă şefa delegaţiei noastre, surâzătoarea Iuliana Marciuc a avut de-a face şi cu evaluarea celor

94 de piese înscrise în competiţie (cam puţine, totuşi, în opinia noastră).

Fireşte că nimeni nu ne-a explicat cât de slabe au fost cele 82 nereţinute în portofoliul final, dar mi s-a comunicat că după semifinala din 4 martie curent, decizia finală din 6 martie va aparţine exclusiv publicului. Să nu mai avem vorbe!

De parcă această opţiune va opri presa cârcotaşă de la comentarii ante şi postfestumi.

Este specialitatea casei să ne îndoim din start de orice, iar după semieşecuri să tăbărâm în trombă asupra artiştilor şi însoţitorilor, ca să se înveţe minte, că de braţul ”lung şi înarmat” al gazetarilor de senzaţional inventat nu poţi scăpa niciodată.

Nu ne rămâne decât să aşteptăm etalarea recoltei din acest an, videoclipurile ataşate respectivelor piese şi inspiraţia montării scenice pentru fiecare dintre cele 3 minute de glorie efemeră.

– Doi ”tartori” care să scoată untul din concurenţi (care se încumetă a se înscrie în reality show-uri cu inerente durităţi sunt evident indescriptibili) sunt Nea Mărin şi Nea Raţă.

Primul a migrat dinspre ”Pro Tv” către ”Antene”, cel de-al doilea este o achiziţie mai recentă a trustului ”Pro”, de unde oarecare stângăcii de adaptare, mizând mai mult pe intransigenţa de gospodar care îşi ia misia în serios, punând la treabă cohorta de competitori şi amendând pe loc fasoanele şi văicărelile inutile.

Show-urile devin însă tot mai repetitive, monotone, niţel artificiale şi uneori de-a dreptul plictisitoare.