”Marșul lui Iancu”, povestea cântecului care era să-l trimită pe Ion Vidu după gratii

O carte extraordinară, care ar fi ideal dacă s-ar reedita, îi aparține regretatului avocat lugojean Victor Lăzărescu. Cartea a apărut la tipografia Fundației Europene Drăgan, în 1993, pe vremea când nici nu apăruse Editura Dacia Europa Nova, ulterior numită Nagard. Cartea, intitulată ”Lugojul și lugojenii de altădată” avea ca obiectiv recuperarea istoriei confiscate de comuniști și aducea în atenția publicului fapte mai puțin sau deloc cunoscute ale lugojenilor de marcă.

Avocatul dr. Victor Lăzărescu a fost primar al Lugojului, între anii 1938-39, apoi a devenit un valoros colaborator al săptămânalului ”Redeșteptarea”, în primii ani de după 1990. Un portret al avocatului Lăzărescu aparține prof. dr. Gheorghe Luchescu, cel care a semnat prefața acestui volum cu totul remarcabil, apărut cu trei decenii în urmă: ”Victor Lăzărescu este descendent dintr-o veche familie românească de preoți, de la care a moștenit dragostea și respectul pentru cuvântul scris, pentru istorie și adevăr. S-a născut la 14 martie 1909, în frumoasa localitate Căprioara, așezată pe mănoasa vale a Mureșului.

După terminarea claselor primare și gimnaziale, urmează Liceul Moise Nicoară din Arad și apoi Facultatea de Drept de la Cluj, unde în anul 1932, obține doctoratul în științele juridice. La sfârșitul stagiului militar și după efectuarea practicii juridice își deschide biroul avocațional din Lugoj, unde desfășoară această activitate cu mult patos și ajută pe cei necăjiți, până la pensionarea din anul 1974. Paralel cu această activitate, V. Lăzărescu activează cu mult interes în domeniile social, cultural și bisericesc, fiind multă vreme secretar al Despărțământului Astra din județul Sverin.

De asemenea, a fost ales ani în șir în Consiliul Parohial al Bisericii cu hramul Adormirea Maicii Domnului din Lugoj, dar și reprezentant al mirenilor lugojeni în Adunarea Eparhială și membru în Consiliul Eparhial al Arhiepiscopiei Timișoarei și Caransebeșului, timp de 12 ani. Totodată, în perioada 1937 – 38, a împlinit și funcția de primar al orașului de pe Timiș. Remarcăm faptul că avocatul V. Lăzărescu s-a dedicat și acțiunii publicistice, colaborând la revistele de specialitate Justiția nouă și Revista română de drept (București), Mitropolia Banatului, ulterior Altarul Banatului, Studii de Istorie a Banatului, Îndrumătorul bisericesc, misionar și patristic (Timișoara), Telegraful român (Sibiu), precum și la săptămânalul Redeșteptarea din Lugoj”.

Un capitol foarte interesant al cărții ”Lugojul și lugojenii de altădată” este consacrat genezei cântecului ”Marșul lui Iancu”. Marșul acesta, cântat de românii înrolați în oastea Iancului, în timpul Revoluției pașoptiste (1848-49), a fost denumit de George Barițiu drept ”Marseilleza românilor”.

Atras de frumusețea melodiei, lui Ion Vidu îi vine ideea ca, în anul 1903, să armonizeze ”Marșul lui Iancu” pentru cor. Cântecul acesta, alături de un altul, intitulat ”Haideți frați”, a atras atenția Procurorului Regal din Timișoara, care le-a declarat periculoase, pe motiv că… instigau la revoltă.

”Din ordinul procuraturii, la începutul anului 1904, Vice – Căpitanul orașului Caransebeș confiscă partiturile cântecelor amintite – în total 232 de exemplare, din tipografia Librăriei Diecezane din Caransebeș, unde fuseseră tipărite, iar compozitorul Vidu este citat în fața judecătorului de instrucție din Lugoj, sub învinuirea săvârșirii delictului de instigare la revoltă. Interogat dacă acceptă răspunderea pentru conținutul compozițiilor muzicale incriminiate, Vidu a dat un răspuns afirmativ, dar numai în ce privește armonizarea lor pentru cor, deoarece, spre regretul său, spunea Vidu, nu-și poate atribui nici paternitatea versurilor, și nici a melodiei, care aparțin altor persoane , pe care însă nici el și nici istoria literaturii noastre nu-i cunoaște, ele fiind vechi și cunoscute de toți românii, deja de o jumătate de veac”, scrie în ziarul ”Drapelul” nr. 1 din 14 ianuarie 1904, citat de Lăzărescu.

Interesant este că autoritățile imperiale, dacă tot s-au pus să răscolească Librăria Diecezană din Caransebeș, au mai găsit acolo și alte mostre de literatură ”subversivă”, cum ar fi broșura istorică ”Horia, Cloșca și Crișan”, așa că l-au interogat pe cale oficială și pe episcopul Nicolae Popea. După cercetările prealabile, judecătorul de instrucție al Tribunalului Regal din timișoara a dat ordonanță a de punere sub urmărire a compozitorului Ion Vidu ca autor, precum și a lui Traian Bârzu, ca editor, în calitatea sa de director al tipografiei diecezane din Caransebeș. Delictul era cel de ”instigare la revoltă prin ptresă”, pedepsit de Codul Penal maghiar.

Lui Vidu nu-i rămânea să decât să dovedească faptul că e vorba de un cântec mai vechi de o jumătate de veac. Avocatul său, Ștefan Petrovici a solicitat audierea a zeci de martori, personalități române ale vieții naționale, culturale și bisericești, din toate colțurile fostului Imperiu Austro-Ungar, precum dirijorul Virgil Oniț din Brașov și compozitorul George Dima. Presa românească, în frunte cu ”Drapelul” lui Valeriu Branisce, se implică și ea și iată, că așa din zeci de articole și mărturii, s-a întregit istoria ”Marșului lui Iancu”.

Martorii au arătat că textul original al versurilor cântecului a fost publicat în 1842, sub titlul ”Marșul lui Dragoș”, în celebra revistă ”Foaie pentru minte, inimă și literatură”.

Autorul, Constantin Negruzzi, scrisese poezia încă din 1838, dar ea a fost publicată (fără știrea autorului) în 1842. Pentru a păstra nealterat spiritul piesei, prefectul Vasile Moldovan a înlocuit numele lui Dragoș cu cel al eroului de la jumătatea anilor 1800. Până la urmă, pusă în fața evidenței. Procuratura s-a văzut nevoită să recunoască netemeinicia acuzării și să claseze dosarul.

În finalul incitantului său articol, V. Lăzărescu îl citează pe marele istoric, care spunea, referitor la ”Marșul lui Iancu”: ”Prin cântecul pe care l-a cules, l-a armonizat și l-a răspândit în tot cuprinsul pământului românesc, Ion Vidu a fost un factor de unitate națională”.