Lugojeanul de la Antipozi: a fugit din ţară după un complot fals împotriva lui Ceauşescu

Aurel Radu este unul dintre puținii lugojeni care au trăit ”visul australian” înainte de 1989.

Născut la 14 august 1944 la Ti­mișoara, Aurel Radu a a­juns imediat la Lugoj, unde tatăl său – Aurel era avocat, iar mama, Irina, lucra ca func­ționară la biroul avo­ca­țio­nal al tatălui. Primii 18 ani i-a petrecut la Lugoj, a­poi încă 19, până în 1981, în Timișoara, mai întâi ca in­giner la Electrotimiș și la ELBA, un vârf de lance al in­dustriei bănățene, unde a în­ființat o gașcă de lugojeni in­gineri care lucrau acolo. În 1976 i s-a născut fiica și pu­țin mai încolo au început problemele.

Soția, acuzată de complot împotriva lui Ceaușescu

”În 1978, soția mea, Lucica, a venit acasă foarte speriată de la serviciu. Mi-a spus că cei de la sindicat o acuzau că ar fi… complotat îm­po­tri­va lui Ceaușescu, ceea ce era complet fals și că îi vor deschide proces penal. Prin ceva cunoștințe am reușit să scăpăm de această acuzație, dar șocul a rămas și am de­cis, mai mult eu, să plecăm, pentru că ne era teamă ca procesul să nu fie redeschis. Prin intermediul acelorași cu­noștințe, am primit pa­șa­port cu viză de Franța în 1981”, spune lugojeanul.

Chiar dacă lăsau acasă pe fiica lor, cei doi tineri soți au riscat pentru a-și asi­gura libertatea: ”Nici nu am ajuns în Franța, am rămas în Germania. Dar asta era deja su­focată de ausslanderi, de imigranți, mai ales de turci și de iugoslavi și nu am gă­sit nimic de lucru. Am făcut demersuri s-o regăsim pe fiica noastră Raluca, rămasă în țară, la bunici, și am reu­șit s-a aducem lângă noi, în 1983. Eram pe atunci la Stuttgart, fata avea șase ani, în octombrie împlinea șap­te”.

Diploma de la Politehnica din Timișoara, universal valabilă

Ca să-și întrețină familia, Au­rel Radu a lucrat ”pe sub mână” în Germania, pre­stând muncă brută la de­mo­lări, la construcții, cea mai calificată fiind la un atelier de reparații auto.
Decizia de a merge la An­tipozi s-a născut în fosta RFG:  ”Auzisem că sunt per­spective bune de reali­za­re în Australia. Am fost la un centru de informare și ne-au confirmat că da, au ne­voie de ingineri.  La 6 luni după ce am aplicat, ce­re­rea pentru Australia a fost aprobată și în octombrie, înainte de ziua fetei, am ple­cat”.
Tânăra familie a ajuns la Sydney, metropolă pe care a ales-o ”pe ghicite”, cealaltă va­riantă fiind Melbourne. Așa a început contactul cu o nouă civilizație și drumul integrării la celălalt capăt al Pământului.

”Eu, ca orice lugojean, e­ram vorbitor de română, ma­ghiară și germană, așa că am făcut un curs intensiv de limba engleză. Am ajuns în octombrie, dar umblam în pantaloni și tricou. Ceea ce m-a frapat din prima era că nu era așa curat cum lă­sa­sem acasă, la Timișoara. Dar oamenii erau foarte a­ma­bili, mai relaxați ca în Eu­ropa, punctuali ca ger­ma­nii, dar mult mai lipsiți de pre­judecăți. În fond, Aus­tra­lia este o țară de imigranți. Pe fată am dus-o la școală, fără absolut nicio problemă de integrare”, spune Aurel Radu.
Totuși, la început, slujba mult visată întârzia să apa­ră. Era un cerc vicios: se ce­rea experiență, ca inginer, în Australia, dar de unde ex­pe­riență, dacă nimeni nu îți dă­dea o șansă? Iar șansa a a­pă­rut, prin menționarea cu­vân­tului magic Timișoara.

”Una din cereri a fost să mă angajez la fabrica de ba­terii Duracell din Sydney și acolo am menționat ex­pe­rien­ța mea la ELBA Timi­șoa­ra. Imediat m-au chemat la interviu și m-au angajat ca inginer, de probă, trei luni, ca să vadă ce știu să fac.
O lună, m-au lăsat liber să umblu prin secții, să cu­nosc oamenii, să văd ce fac mașinile. După acomodare, m-au dat la una din liniile de asamblare a bateriilor. După trei luni, vine testul de­ci­siv. Mi-au spus să in­troduc în linie un centru de curățire a bateriilor. Ideea era să imaginez acest dis­po­zi­tiv de curățire, dar nicio­da­tă nu m-au grăbit cu ter­me­ne absurde, deși fabrica era sub conducere ame­ricană. Mi-au pus la dis­po­zi­ție un mecanic, l-am făcut într-o sâmbătă și duminică, luni a fost gata, era deja in­stalat.
După o săptămână mă cheamă la discuții, cu mulțumiri, mașina mergea bine. Și mi-au dublat sa­la­riul, de la 17.000, la 35.000 de dolari australieni. Mai mult, mi-au dat un birou se­pa­rat, ca să nu fiu deranjat când lucrez.

Omul cu soluțiile salvatoare de la Duracell

Prin dispozitivele imaginate sau redesenate de lugojea­nul Aurel Radu, producția de baterii AA s-a ridicat de la 6.000 pe schimb, la 30.000. A primit certificatul de ”Ultimate Engineer”, ceea ce demonstra că este cu tehnica la zi. După 3 ani la Duracell, Aurel Radu de­ve­nise specialistul în ”trouble­shooting”, adică, dacă ceva nu mergea bine, era chemat ca fiind omul cu soluțiile.
Drumul era pavat cu succes: după trei ani i se oferă un post de conducere la AWA, o companie din domeniul mecano-electric, care producea semafoare pen­tru piața americană și australiană, asigura in­sta­la­rea și reglarea.

”De la AWA am plecat cu o pălărie de bani”

”AWA a introdus se­ma­foa­rele cu senzori în asfalt, care sesizau câte mașini sunt la rând și nu mai tre­bu­ia să stai să aștepți fără sens, ci plecai imediat. Eu am fost manager al secției e­lec­tronice. Am stat trei ani la AWA, ca manager. Am ple­cat cu o pălărie de bani de acolo. Și atunci, m-am reo­rientat pe cont propriu”, spu­ne Radu.
”Indiferent ce mi-a ofe­rit viața, nu m-am demo­ra­lizat și am fost mereu în cău­tare. O perioadă, am lu­crat în domeniul mași­ni­lor de am­balat cu pungă vidată pen­tru industria alimentară. Între timp, începusem și afa­ceri imobiliare, cum­pă­ram un apartament sau o casă și când prețul creștea, le revindeam”, arată Radu.

Casa de vis pe malul Oceanului și patron al propriei afaceri

Și așa familia și-a găsit casa de vis, pe malul unui lac care dă în Ocean, exact așa cum și-a dorit doamna Lu­cia. ”Am găsit o casă între Lacul Tuggerah și Bud­ge­woy, situată la 100 km de Syd­ney, într-un orășel bote­zat cu numele aborigen Tou­kley.
În căutarea propriei afaceri, Aurel Radu a găsit o veche fabrică de arcuri la Newcastle, oraș învecinat, cam de mărimea Timi­șoa­rei: ”la preluare, am rebo­te­zat fabrica BCH Enginee­ring, nu înseamnă nimic, dar m-am gândit că sună bi­ne! Am păstrat profilul de producție: arcuri pentru in­dustria minieră și pentru ca­mi­oane, domenii cu cerere mare în Australia. Cu doar 12 angajați, ne-am făcut un bun nume prin corectitudine și profesionalism”.
După 1990, familia Ra­du a venit cam la doi-trei ani în Lugoj: ”deși soției îi era dor de țară, sincer să fiu, nu m-a tentat să mă întorc. Lu­gojul și-a păstrat coor­do­na­tele din copilărie și ti­ne­re­țe, ne jucam în Buchin, pe malul Timișului, e bine că nu s-a distrus”.
Întrebat dacă are un me­saj pentru tinerii seduși de mirajul străinătății, Aurel Radu a spus: ”nicăieri nu um­blă câinii cu covrigi în coa­dă. Și eu am avut mo­men­tele mele, când am vrut să renunț la toate, dar m-a sus­ținut familia. Contează să fii serios, să muncești foar­­te mult, să fii hotărât și, chiar și așa, îți trebuie o șan­să. Pe vremea mea, șan­sa s-a numit Politehnica din Timișoara, recunoscută pes­te tot în lume!”