La opt ani, deportată în Bărăgan. La 28 de ani, văduvă cu doi copii: “Aşa au fost vremurile”!

Andronica Petrişor este de loc din Gorj şi s-a stabilit în Banat, la Hezeriş, după că­să­torie.

Ironia soartei a fă­cut ca locul în care a fost deportată în Bărăgan, pe când era doar o copilă, să aibă un nume foarte ase­mă­nă­tor:  Ezeru – aşezarea din Bă­răgan devenită lagăr de concentrare în aer liber. La Ezeru şi-a pierdut copilăria, iar la Hezeriş şi-a pierdut ti­nereţea.

Andronica Petrişor spu­ne că n-a avut nici copilărie, nici tinereţe. La opt ani a cu­noscut calvarul deportării în Bărăgan, iar la 28 de ani a rămas văduvă, cu doi co­pii mici.
Viaţa nu a fost prea darnică cu ea, dar “astea au fost vremurile, n-ai ce fa­ce”, spune bătrâna, acum în vârstă de 73  de ani, strivind o lacrimă în colţul ochilor de un albastru intens.

“Ne-au luat miliţienii ziua-n amiaza mare”

S-a născut la Slivileşti, o comună de lângă Motru. Co­pilăria ei s-a încheiat practic în 1952, de Sân’ Pe­tru, când Miliţia i-a ridicat toată familia de acasă, ziua în amiaza mare, pentru a-i deporta în Bărăgan.

“Tata era considerat chiabur, l-au şi judecat pentru asta, dar noi eram copii, ce ştiam … Era cu o zi înainte de Sfân­tul Petru, în 28 iunie, când au venit miliţienii la noi a­ca­să, au legat caii la poartă şi au trimis după tatăl meu, care era la câmp, la porumb. Ma­ma se pregătea să se ducă la el cu mâncarea… iar noi, co­piii mai mari, eram cu va­ci­le şi cu oile. Când am venit a­ca­să, mama plân­gea dis­pe­ra­tă. Miliţienii au băgat-o în altă cameră, şi atunci am început să plân­gem şi noi. Apoi au venit şi cei de la primărie. Când ne-au luat de acasă, eram trei copii la părinţi: eu aveam opt ani, fratele cel mare – 12 ani şi cel mic, cinci ani”.
Şi aşa, familia Boiangiu, tatăl Dumitru, mama Ioana şi cei trei copii ai lor, a luat calea Bărăganului, cu tre­nul, în vagon de vite, duşi sub paza miliţiei.
O săp­tă­mână întreagă au stat în Chi­tila, traşi pe linia moar­tă, într-un fel de agonie, în care au făcut foamea, apoi au coborât în sfârşit la Ciul­niţa, doar cu hainele de pe ei.

“De sărbători erau mai înrăiţi cu arestările – la Rusalii şi la Sân’ Petru”!

“Aşa am ajuns la Ezeru, în plină câmpie, unde te zbura vântul. Erau 600 de familii a­co­lo, veniţi din toate păr­ţi­le, de la Făgăraş, din Banat, din Oltenia, erau basa­ra­beni, macedoneni, cehi, tot felul de oameni. Şi puzderie de copii, alături de ei. No­ro­cul, dacă noroc a fost, că e­rau deja ridicate câteva case de către deportaţii pe care îi luaseră de Rusalii, cu un an înainte, în 1951 – că aşa fă­ceau comuniştii, de Săr­bă­tori erau mai înrăiţi cu a­res­tările – la Rusalii şi la Sân’ Petru. Oamenii au ridicat case din ce au apucat, măcar am avut unde sta, că bagaj n-am avut, numai hainele de pe noi. Era un rând de trei case, fiecare cu câte cinci odăi. Adică 15 camere, pentru 15 familii, fiecare fa­mi­lie în câte o cameră. Nici pat n-am avut. Dormeam pe lemnele de foc. Iar ca să mâncăm, trebuia să mun­cim, chiar şi noi copiii, că ne-au dus la o fermă la bum­bac. Săpam la bumbac, apoi toamna se cocea, ne duceam îl strîngeam, care nu se cocea îl duceam acasă să se deschidă gogoşile a­lea. Ferma era departe de ca­să, dar ce să facem? A­co­lo munceam, acolo mân­cam. Dar mâncarea era ca vai de ea. Şi să mai ştiţi ce­va: dacă părinţii nu mă­nâncă, nici copiii nu mă­nân­că. Iar mama a fost aşa slă­bită două luni de zile, că tata o ducea de braţ prin ca­să”. Amitirile copilului de a­­tunci nu s-au şters nici pâ­nă azi: “Acolo, dacă o bătut vân­tu’, te-o luat şi te-o dus! A fost o iarnă aşa cumplită, că trei zile n-am putut ieşi din casă de nămeţi. Şedeam pe lemne, înghesuiţi toţi cinci şi băteam în perete la ve­cina cu doi copii să ve­dem dacă e bine. Dar nici lemne nu aveam, mai mult cu tulei ne încălzeam. Eu cu fratele mai mare căram ştiom­pii, rădăcinile alea şi le clădeam ca pe o claie de fân”.

“Lasă mă, că n-om muri noi aici !”

Trei ani au dus-o aşa. În toată această perioadă, tatăl Du­mitru a fost sprijinul mo­ral al familiei. Andronica Pe­trişor îşi aminteşte că ve­neau oamenii la el şi în­tre­bau: “Nea Dumitre, oare ne mai eliberează ăştia?”, iar ta­tăl era mereu încrezător. “Lasă mă, că nu murim noi aici!”. E drept, la Ezeru, oa­me­nii au început să se or­ga­ni­ze­ze, mai ţineau câte o găi­nă, câte un purcel pe lân­gă casă. Din cele patru clase pe care le are, Andronica Pe­trişor a făcut două acolo şi două la Oltenia. Dar alte lu­cruri, de exemplu, me­di­ca­mente, nici vorbă! Copiii pri­meau nişte pastile mi­cu­ţe, galbene, cu gust greţos, a­mar, pentru ţânţari. Şi atât! “S-au născut copii acolo, dar au şi murit! Eu ştiu de vreo trei sau patru care s-au prăpădit”, mai spune fe­me­ia.

Au plecat fără nimic şi la întoarcere n-au mai găsit nimic

“Când ne-am întors la Gorj, atât am mai găsit – casa şi poarta! Atâta mai era în picioare din ce am lăsat. În 1955 a trebuit să luăm totul de la capăt. Când am fost deportaţi, n-am luat nimic cu noi, când ne-am întors, n-am mai găsit nimic! Iacă o trecut, o trecut. Şi aici am avut alt nenoroc. Am avut un verişor la Lugoj şi iacă prin el am ajuns la Hezeriş. Dar bărbatul mi-a murit tânăr, la 32 de ani, iar eu am rămas văduvă la 28 de ani, cu doi copii mici. C-am zis aşa: tinereţe, te-am trecut numa’ prin greu!” – zâm­beş­te amar Andronica Pe­tri­şor. E adevărat, după ‘90, a primit compensaţiile, dar cine mai poate compensa o aşa copilărie năpraznică, cine îi mai poate da acei ani înapoi?