Andronica Petrişor este de loc din Gorj şi s-a stabilit în Banat, la Hezeriş, după căsătorie.
Ironia soartei a făcut ca locul în care a fost deportată în Bărăgan, pe când era doar o copilă, să aibă un nume foarte asemănător: Ezeru – aşezarea din Bărăgan devenită lagăr de concentrare în aer liber. La Ezeru şi-a pierdut copilăria, iar la Hezeriş şi-a pierdut tinereţea.
Andronica Petrişor spune că n-a avut nici copilărie, nici tinereţe. La opt ani a cunoscut calvarul deportării în Bărăgan, iar la 28 de ani a rămas văduvă, cu doi copii mici.
Viaţa nu a fost prea darnică cu ea, dar “astea au fost vremurile, n-ai ce face”, spune bătrâna, acum în vârstă de 73 de ani, strivind o lacrimă în colţul ochilor de un albastru intens.
“Ne-au luat miliţienii ziua-n amiaza mare”
S-a născut la Slivileşti, o comună de lângă Motru. Copilăria ei s-a încheiat practic în 1952, de Sân’ Petru, când Miliţia i-a ridicat toată familia de acasă, ziua în amiaza mare, pentru a-i deporta în Bărăgan.
“Tata era considerat chiabur, l-au şi judecat pentru asta, dar noi eram copii, ce ştiam … Era cu o zi înainte de Sfântul Petru, în 28 iunie, când au venit miliţienii la noi acasă, au legat caii la poartă şi au trimis după tatăl meu, care era la câmp, la porumb. Mama se pregătea să se ducă la el cu mâncarea… iar noi, copiii mai mari, eram cu vacile şi cu oile. Când am venit acasă, mama plângea disperată. Miliţienii au băgat-o în altă cameră, şi atunci am început să plângem şi noi. Apoi au venit şi cei de la primărie. Când ne-au luat de acasă, eram trei copii la părinţi: eu aveam opt ani, fratele cel mare – 12 ani şi cel mic, cinci ani”.
Şi aşa, familia Boiangiu, tatăl Dumitru, mama Ioana şi cei trei copii ai lor, a luat calea Bărăganului, cu trenul, în vagon de vite, duşi sub paza miliţiei.
O săptămână întreagă au stat în Chitila, traşi pe linia moartă, într-un fel de agonie, în care au făcut foamea, apoi au coborât în sfârşit la Ciulniţa, doar cu hainele de pe ei.
“De sărbători erau mai înrăiţi cu arestările – la Rusalii şi la Sân’ Petru”!
“Aşa am ajuns la Ezeru, în plină câmpie, unde te zbura vântul. Erau 600 de familii acolo, veniţi din toate părţile, de la Făgăraş, din Banat, din Oltenia, erau basarabeni, macedoneni, cehi, tot felul de oameni. Şi puzderie de copii, alături de ei. Norocul, dacă noroc a fost, că erau deja ridicate câteva case de către deportaţii pe care îi luaseră de Rusalii, cu un an înainte, în 1951 – că aşa făceau comuniştii, de Sărbători erau mai înrăiţi cu arestările – la Rusalii şi la Sân’ Petru. Oamenii au ridicat case din ce au apucat, măcar am avut unde sta, că bagaj n-am avut, numai hainele de pe noi. Era un rând de trei case, fiecare cu câte cinci odăi. Adică 15 camere, pentru 15 familii, fiecare familie în câte o cameră. Nici pat n-am avut. Dormeam pe lemnele de foc. Iar ca să mâncăm, trebuia să muncim, chiar şi noi copiii, că ne-au dus la o fermă la bumbac. Săpam la bumbac, apoi toamna se cocea, ne duceam îl strîngeam, care nu se cocea îl duceam acasă să se deschidă gogoşile alea. Ferma era departe de casă, dar ce să facem? Acolo munceam, acolo mâncam. Dar mâncarea era ca vai de ea. Şi să mai ştiţi ceva: dacă părinţii nu mănâncă, nici copiii nu mănâncă. Iar mama a fost aşa slăbită două luni de zile, că tata o ducea de braţ prin casă”. Amitirile copilului de atunci nu s-au şters nici până azi: “Acolo, dacă o bătut vântu’, te-o luat şi te-o dus! A fost o iarnă aşa cumplită, că trei zile n-am putut ieşi din casă de nămeţi. Şedeam pe lemne, înghesuiţi toţi cinci şi băteam în perete la vecina cu doi copii să vedem dacă e bine. Dar nici lemne nu aveam, mai mult cu tulei ne încălzeam. Eu cu fratele mai mare căram ştiompii, rădăcinile alea şi le clădeam ca pe o claie de fân”.
“Lasă mă, că n-om muri noi aici !”
Trei ani au dus-o aşa. În toată această perioadă, tatăl Dumitru a fost sprijinul moral al familiei. Andronica Petrişor îşi aminteşte că veneau oamenii la el şi întrebau: “Nea Dumitre, oare ne mai eliberează ăştia?”, iar tatăl era mereu încrezător. “Lasă mă, că nu murim noi aici!”. E drept, la Ezeru, oamenii au început să se organizeze, mai ţineau câte o găină, câte un purcel pe lângă casă. Din cele patru clase pe care le are, Andronica Petrişor a făcut două acolo şi două la Oltenia. Dar alte lucruri, de exemplu, medicamente, nici vorbă! Copiii primeau nişte pastile micuţe, galbene, cu gust greţos, amar, pentru ţânţari. Şi atât! “S-au născut copii acolo, dar au şi murit! Eu ştiu de vreo trei sau patru care s-au prăpădit”, mai spune femeia.
Au plecat fără nimic şi la întoarcere n-au mai găsit nimic
“Când ne-am întors la Gorj, atât am mai găsit – casa şi poarta! Atâta mai era în picioare din ce am lăsat. În 1955 a trebuit să luăm totul de la capăt. Când am fost deportaţi, n-am luat nimic cu noi, când ne-am întors, n-am mai găsit nimic! Iacă o trecut, o trecut. Şi aici am avut alt nenoroc. Am avut un verişor la Lugoj şi iacă prin el am ajuns la Hezeriş. Dar bărbatul mi-a murit tânăr, la 32 de ani, iar eu am rămas văduvă la 28 de ani, cu doi copii mici. C-am zis aşa: tinereţe, te-am trecut numa’ prin greu!” – zâmbeşte amar Andronica Petrişor. E adevărat, după ‘90, a primit compensaţiile, dar cine mai poate compensa o aşa copilărie năpraznică, cine îi mai poate da acei ani înapoi?
Din pacate,fiecare regim isi are inperfectiunile,greutatile,misiunile sale,din cauza carora oamenii faceau parte mereu din cate o generatie de sacrificiu – atunci a fost asa,acum este altfel?cu minunatii nostrii politicieni,care cum ai intors capul,te-au furat fara remuscari,parere de rau sau rusine!