La Movila Gâldăului noi, “duşmanii poporului”, am văzut doar ciulini, bumbac, arşiță şi viscol…

După debarcarea din tre­nu­ri­le care îi aduseseră în Bă­ră­gan, ”locuitorii” celor 18 sate fantomă au fost obligaţi să îşi construiască propriile a­dă­posturi, dar şi şcoala, pri­măria, post de miliţie sau dis­pensar. Astfel a luat fiinţă Movila Gâldăului, a­şe­­zarea din vârful dealului, care a devenit lagăr de mun­că pentru aproape 1.500 de suflete. Toate satele se aflau sub stricta supraveghere a mi­li­ţiei, părăsirea acestora fiind pedepsită cu închi­soa­rea.

Începând cu anul 1952, toate persoanele apte de muncă, inclusiv copiii, au fost obligate să muncească în CAP-urile şi IAS-urile din regiune. La începutul a­ni­lor ’60, autorităţile co­mu­nis­te au dorit să şteargă orice urmă a represiunii iar locurile deportării au fost şterse de pe faţa pă­mân­tului.

Din refugiaţi am devenit deportaţi

”Nicolae şi Fevronia Vo­ron­ca, au luat-o în braţe pe Vir­ginia şi tocmai din Cernăuţi s-au refugiat în România. Pe 10 mai 1945, la Oraviţa am venit şi eu pe lume”, îşi în­cepe povestirea Mircea Vo­ronca. Peste cinci ani, co­pilul de atunci, alături de cei dragi avea să plece în prima sa călătorie cu trenul. ”Îmi a­mintesc că veniseră sol­da­ţii la noi în curte, iar mama striga la ei să nu ţipe că ne sperie pe noi copiii. Le-au  pus în vedere părinţilor mei să îşi facă bagajele că vom pleca în câteva ore. Au adus un camion în care tata a în­căr­cat un dulap, două pa­turi, haine şi ceva de mân­care. La gară ne-au urcat în­tr-un vagon cu paie pe jos şi am plecat. Pentru mine era ceva deosebit, nu mai fu­se­sem cu trenul până atunci. Cred că a durat aproape o săp­tămână drumul acela, chinuitor pentru ai mei, apoi am fost daţi jos în gara Bă­ră­ganu, unde ne aşteptau ca­mioanele”.

Era un câmp cât vedeai cu ochii

”Am fost coborâţi din maşini, pe o arşiţă cumplită, lângă un câmp de bumbac, fără apă, fără mâncare. Sa­tul inexistent, era pe un deal lângă braţul Borcea. Doar vânt, ciulini şi bumbac ve­deai peste tot. Alături erau trasate cu plugul două braz­de şi un ţăruş de lemn ne in­dica locul de casă, nu voi ui­ta niciodată…aveam nu­mă­rul 420. Primele nopţi au fost cumplite, pe mine mă cul­cau în dulap iar mama, Virginia şi tata se acopereau cu ce găseau şi dormeau sub cerul liber, până au făcut bor­deiul.

Apă ne aduceau cu cis­terna de la câţiva ki­lo­metri. După câteva zile, toa­tă fascinaţia mea de copil plecat în excursie mi-a trecut şi plângeam continuu, mă săturasem şi vroiam să mergem acasă. Ai mei au plecat să găsească de lucru, iar de mine avea grijă sora mea care avea vreo 13 ani pe atunci.

Lucrau cu ziua la Gostat, apoi la îndiguit sau la bumbac, pe lângă zilele de muncă obligatorii, pentru a construi noua ad­mi­nis­tra­ţie locală, care ne reeduca în spirit patriotic şi re­vo­lu­ţio­nar, dându-ne chiar şi grinzi să ne facem colibe…aşa se mândreau activiştii de par­tid! Oamenii se ajutau unii pe alţii, cei care aveau că­ruţe transportau apa în nişte lăzi lipite cu smoală, iar alţii a­mestecau pământul bă­tă­to­rit între scânduri, ca să ri­di­ce câte o colibă. Primul an a fost foarte greu, mama fiind nevoită să vândă maşina de cusut pentru nişte mălai, ca să avem ce băga în gură ”, adaugă domnul Mircea.

Iarna ne urcam pe casă şi ne dădeam cu sania

”Al doilea an, tata şi-a găsit de lucru ca brutar, iar mama l­ucra la bucătăria Gosta­tu­lui. Astfel, eram printre pu­ţinii norocoşi care nu du­ceau lipsă de hrană. Numai că ei plecau la lucru câte o săp­tămână. Treceau braţul Bor­cea cu un bac im­pr­o­vi­zat, iar noi rămâneam sin­guri să ne descurcăm cu toate.

Virginia făcea mân­care, spă­la şi aducea apă cu co­bi­liţa în fiecare zi. No­p­ţi­le e­rau tare întunecate şi ne strângeam în braţe să nu ne fie urât. Mai târziu ne-a cum­­părat tata o lampă mică, pe care o ţineam aprinsă toa­­tă noaptea să nu ne mai spe­riem.

Într-o iarnă a nins atât de mult că ne-a acoperit partea din spate a casei. Noi copiii ne urcam şi ne dă­deam la vale cu săniile toc­mai de pe acoperişul casei. Ză­pada era aşa de îngheţată încât mergeau caii pe dea­su­pra fără să se scufunde. A îngheţat şi braţul Borcea, iar părinţii nu au mai putut să treacă înapoi.

Am rămas sin­­guri şi dis­pe­raţi aproape două săp­tă­mâni. Ne încăl­zeam cu paie sau cu resturi de coceni şi ră­dăcini.

Până la urmă, un trac­torist a pri­mit ordin să trea­că cu trac­to­rul să testeze ghea­ţa. A a­vut noroc că nu s-a rupt şi astfel au fost a­duşi toţi cei rămaşi dincolo de apă, cu camioanele pe podul de gheaţă.
Zilele erau la fel. După ce veneam de la şcoală păş­team caprele sau aveam gri­jă de păsări. Jucăriile noas­tre erau cocenii sau băşica porcului, pe care o uscam şi apoi ne făceam minge din ea.
Ţin minte că odată ne ju­cam şi am uitat de capre iar ele au intrat în via unui să­tean care ni le-a luat. A fost chemat tata la miliţie, dar pâ­nă la urmă le-a primit î­na­poi”.

Eram speriat de ce vedeam – dulciuri, jucării!

”Se discuta tot mai des că ne vor lăsa să plecăm dar mulţi nu credeau, apoi prin 1955 am primit vestea cea mare că suntem liberi. Tata a luat legătura cu o familie din Bucovina, care era stabilită aici şi aşa am ajuns la Lugoj, pe strada Cloşca. Eu eram în clasa a cincea, iar băiatul gazdei noastre era deja la liceu şi avea bicicletă.

Eram fascinat şi speriat de ce vedeam. Mă uitam cu jind la bicicletă, la jucării şi la dulciuri de care nu mai văzusem până atunci. Tot el mi-a fost primul profesor, îndemnându-mă să citesc tot ce prind în mână pentru că mă va ajuta mai târziu. Aici am făcut şcoala la Ge­ne­rală 3, apoi ne-am mu­tat toată familia pe Ja­bă­rului, în Naimontelep.

Tata a venit bolnav din Bărăgan şi s-a stins în 1962, iar mama prin 1985. Vir­gi­nia s-a căsătorit cu un om foarte cumsecade. La în­dem­nul lui am făcut şcoala de impiegaţi CFR.

În 1970 m-am căsătorit şi eu, iar împreună cu Eva a­vem două fiice şi patru ne­poţi. Pentru formarea mea ca om, toţi acei ani de su­fe­rinţă m-au învăţat că trebuie să munceşti ca să poţi rea­li­za ceva. Toată viaţa am a­ler­gat şi de fiecare dată am luat-o de la zero, nu am pri­mit nimic niciodată, dar nu mă ruşinez cu nimic din tot ce am făcut în viaţă…Am a­vut exemplu că se poate şi mai rău !”