Kalaşnikov şi papanaşi

Pe când duceam tăvile cu res­turile pe care nişte ne­simţiţi le lăsaseră pe sin­gu­ra masă ce părea liberă în i­mensa curte cu mâncăruri de la mall, ciocănelele, ni­co­va­lele şi scăriţele-mi din u­rechi intraseră rapid în ac­ţiune după ce timpanele vi­bra­seră semnificativ la neaş­teptate frânturi din Tre­ceţi batalioane române Car­pa­ţii.

Halucinaţii? Nicio­da­tă nu mi-a fost atât de foa­me, încât structura neu­ro­na­lă să se deşire sub apăsarea u­nei închipuite farfurii.

Nici măcar când am fost ne­voit să suport asprele d­u­hori ale unei sordide în­că­peri ce se numea ”sală de me­se” şi unde veselarii că­rau în slinoase recipiente niş­te lături verzi-maronii pe post de ghiveci, un terci pă­mântiu plin cu pietre numit pilaf sau o fiertură în care pluteau boabe de fasole.

Sub pieliţele subţiri se ve­deau, chircite ca nişte fe­tuşi, gărgăriţele moarte. I­ro­nici, ofiţerii ne spuneau să ne bucurăm, căci aveam car­ne la discreţie.

Bătaia de joc a ţinut până într-o zi când putoarea a doborât şi frunzele tomnatice ale plo­pi­lor, iar noi am început să ba­tem tot mai tare cu lin­gu­rile şi furculiţele în far­fu­rii­le şi cănile de aluminiu atât de mizerabile, încât îţi era silă să le atingi. O mâzgă ce­­nuşie se contopise de ani şi ani cu atomii de alu­mi­niu.

Cred că nimic din lume nu mai putea scoate din ma­terialul corupt urmele atâtor guri flămânde, ale buf­ni­tu­rilor întâmplătoare, ale de­for­mă­rilor nervoase. Zgo­mo­tul s-a auzit până la co­man­dament şi un ofiţer su­perior a catadicsit să vină în fugă.

A încercat să strige as­pre comenzi de sub chipiul dat pe ceafă, dar putoarea i-a convertit intenţiile în pe­nibile hârâieli duse rapid în aceeaşi clădire de unde ve­nise. Aşa ceva nu se mai po­me­nise.

Era intolerabil, iar zg­omotul nostru o luase raz­­na prin unitate.

Fusese u­na dintre multele probe ini­ţia­tice dintr-un drum al ab­sur­dului şlefuit cu dia­bo­lic talent. Evident, tur­nă­to­rii şi-au făcut de îndată da­toria, dar măcar nu am mai fost prostiţi cu lăzi de con­serve expirate de ani.

Melodia părea tot mai a­propiată şi o neaşteptată căl­dură îmi urca spre frun­te, ca atunci când, în vântul năprasnic, dădeam onorul tricolorului cu vârfurile de­ge­telor mâinii drepte la bo­ne­tă, în timp ce palma stân­gii se sudase deja dureros de metalul Kalaşnikovului.

Dar cum să te încerce oa­re­ce tresăriri când mai poţi să te lupţi doar cu papanaşii rumeniţi ce îşi trag sevele din dulceaţa de mure şi din în­gheţata de vanilie?

Fan­fa­ra trece impetuoasă şi, în ur­ma ei, părinţi şi bebeluşi, adolescenţi şi tineri trans­for­mă o tehnică de luptă, pe care tu nici măcar nu aveai voie să o pomeneşti, în ob­se­dante selfi-uri cu pistolul mi­tralieră sau cu arun­că­to­rul de grenade în faţa ma­ga­zi­nelor cu haine de lux şi cea­suri scumpe pe care în­tregul echipaj al trans­por­to­rului blindat nu şi le-ar pu­tea permite.