Istoria n-a murit, numa’ o ţâr’ s-o hodinit

Aşa cum toate Apocalipsele anunţate până acum nu au mai avut loc (ultima fiind pe 22 decembrie 2012, vă mai amintiţi?), nici sfârşitul istoriei, prognozat la începutul anilor ’90, nu s-a întâmplat. Aidoma profeţilor de ocazie ai sfârşitului lumii, şi respectatul profesor Francis Fukuyama s-a înşelat atunci când proclama „sfârşitul istoriei” după căderea fostei URSS, la începutul anilor ’90. Mişcările recente ale Rusiei, calificate de unii „îndrăzneţe”, de alţii „riscante” sau chiar „iresponsabile”, o dovedesc cu prisosinţă.

Din păcate, în România cuprinsă de încleştarea fără precedent a celor două confruntări electorale din acest an, situaţia extrem de serioasă din Ucraina vecină a trecut aproape neobservată. Pentru omul de rând, este ca şi când ar încerca să prindă un mesaj important într-o cameră cu uşile şi geamurile deschise, prin care pătrunde o hărmălaie continuă şi fără sens, care bruiază ceea ce ar trebui cu adevărat să afle. Într-adevăr, pasiunile exacerbate ale campaniei, lupta prematur declanşată pentru fiecare vot, înăbuşesc ştirile externe care vorbesc, pe scurt, despre o reconfigurare, foarte aproape de logica Războiului Rece, a poziţiei „marelui vecin de la răsărit”. Şi în nici un caz despre vreun „sfârşit al istoriei”.

Iar dacă facem un pas înapoi, tabloul istoriei este unul continuu, prea bine ştiut de noi, est-europenii, pentru că vectorul intereselor Moscovei a fost mereu acelaşi. În anii celui de-al doilea Război Mondial, ocuparea statelor Baltice, a unor teritorii din Finlanda (Karelia), a Basarabiei şi a Bucovinei, alături de alte teritorii îndepărtate, cum ar fi Insulele Kurile ce au aparţinut Japoniei – toate s-au făcut cu deportări masive de populaţie. După 9 mai 1945, cursul lucrurilor a continuat „firesc”, cu înăbuşirea revoltei de la Berlin (1953), înăbuşirea „contrarevoluţiei” din Budapesta (1956), ridicarea Zidului Berlinului (1961), înăbuşirea „Primăverii de la Praga” (1968), „Solidaritatea” de la Gdansk şi tulburările din Polonia (1980 şi anii ce au urmat) etc. Iar istoria, pe care Fukuyama o vedea „moartă”, n-a murit cu adevărat niciodată. Doar, vorba ceea, numa’ o ţăr’ s-o hodinit, în anii de după destrămarea Uniunii Sovietice.

Indiferent de cota sa actuală de popularitate, avertismentele preşedintelui Băsescu în legătură cu gurile Dunării şi cu celebra sintagmă a Mării Negre, ca „lac rusesc”, ca şi preocuparea pentru o rută alternativă de transport al gazului (proiectul Nabucco, abandonat din oportunismul unor parteneri europeni), s-au dovedit a fi fundamentate. Până la urmă, criza din Ucraina, care a refăcut coeziunea cam destrămată a NATO şi UE, ar putea aduce un nesperat consens de principiu în România.

În preajma alegerilor europarlamentare, confruntările cu orice preţ ar putea face loc şi unor acorduri puse în slujba interesului naţional. Veţi spune că aşa ceva este imposibil la noi. Şi totuşi, s-a întâmplat în 1995, când toate cele 14 partide care contau atunci în viaţa politică s-au reunit în jurul ideii de integrare europeană şi euroatlantică, semnând Declaraţia de la Snagov. Un act similar pe probleme de politică externă ar fi nu numai un mesaj important transmis în exterior, ci şi un semn că maturitatea şi coeziunea politică de la noi nu sunt doar vorbe-n vânt.

male enhancement # http://brainfogcausespills.com/ # men’s testosterone pills # how to increase semen volume # where to buy steroids

how to increase semen volume – buy steroids online – severe brain fog – http://testosteronepillsnorx.com/

That, this said… Having just move tool of. To growth have canadian pharmacy in I week very it 2013. Fantastic he can.