Iosif Vasiescu: “Nu am capturat nemți, în schimb au venit americanii la noi!”

Pe constructorul Iosif Va­sies­cu îl cunoaşte tot Lu­go­jul. Ca inginer constructor, nu este stradă din oraş ori car­tier de blocuri (mai puţin Micro II) unde acesta să nu fi lucrat în îndelungata sa ca­rieră. Am dorit să îl cu­noaş­tem şi în postura sa de veteran de război, să-i aflăm po­vestea. Familia domniei sale ne-a primit cu multă a­ma­bilitate, iar povestea s-a în­firipat firesc.
Iosif Vasiescu s-a născut la 9 decembrie 1922 în co­mu­na Petricani din judeţul Neamţ. Deşi familia nu era prea înstărită (tatăl a fost funcţionar public, iar mama – casnică), aceasta a crescut trei băieţi pe care i-a dat la şcoli bune. Unul devenit ofiţer superior, altul – ingi­ner, iar al treilea, economist. Şi Iosif Vasiescu a avut par­te de o educaţie aleasă – a în­ceput liceul la faimosul ”Traian” din Drobeta Tr. Se­verin şi l-a terminat la Bu­cureşti, la ”Spiru Haret”. Aici l-a avut coleg pe Ion Iliescu, el fiind în anul VIII, iar fostul preşedinte în anul I. 1 august 1944 îl găseşte ca elev la Şcoala de Ofiţeri Ac­tivi de Artilerie de la Pi­teşti.

23 august, noaptea în care unii ofiţeri şi-au ars uniformele

„La război, am participat ca elev la Şcoala de Ofiţeri. Pen­tru mine, războiul a în­ceput fix în noaptea de 23 au­gust 1944, când am în­ce­put să-i căutăm prin pă­du­ri­le din jurul Piteştiului pe nemţii care până mai ieri ne instruiseră. Am făcut nu­me­roa­se misiuni de cercetare şi căutare, scotocire cum se spune în termeni militari, or­ga­nizaţi fiind pe plutoane. Însă cel puţin unitatea mea nu a dat de nemţi. Era şi fi­resc, aceştia erau de unul – doi ani în zonă, cunoşteau locurile mai bine ca noi şi am impresia că ştiau ceva dinainte, că va trebui să se re­tragă. Asta e, schimbarea a avut loc peste noapte. A­veam ofiţeri de rang inferior şcoliţi în Germania care, în noaptea de 23 august, şi-au ars uniformele germane pe care le-au purtat până atunci şi au îmbrăcat haine de tru­pă româneşti.Trebuie să a­daug că, la început, şcoala a­vea doi comandanţi, unul ro­mân şi unul german. Aşa au fost vremurile”, spune no­nagenarul.

Trei aviatori americani luaţi în custodie de elevii Şcolii de Artilerie din Piteşti

Dacă n-au capturat nemţi, în schimb românii au luat în cus­todie, ca aliaţi acum, pa­raşutişti şi aviatori a­me­ri­cani. Aceştia erau bucuroşi să se predea trupelor ro­mâ­ne, ştiind că au parte de un tratament prietenesc. ”Ţin minte că am descoperit trei paraşutişti americani, de fapt ei au venit la noi. Erau bucuroşi că nu au căzut în mâna nemţilor. Noi, ca aliaţi, i-am luat în custodie, ca să zic aşa, i-am găzduit şi ne-am înţeles de minune, chiar dacă prin semne. Fă­ceau parte din echipajul u­nui avion doborât de nemţi. Au stat ceva la noi, apoi i-am trimis la Bucureşti”, îşi aminteşte Vasiescu.

„Promoţia mea a dat primii ofiţeri politici”

Interesant este că, în toate aceste schimbări de roluri, în care aliaţii de ieri au de­venit inamici şi invers, Şcoala de Ofiţeri Activi Ar­ti­lerie de la Piteşti (mai era una pentru ofiţerii de re­zer­vă, la Craiova) a rămas o in­stituţie românească. În con­di­ţiile în care pe acolo s-au pe­rindat – în ordine – ger­mani, americani şi ruşi, e­levii au avut parte de o in­strucţie serioasă. „Multă lu­me m-a întrebat ce s-a în­tâm­plat după ce au venit ru­şii. Ei bine, ruşii nici n-au in­trat în şcoală, au fost doar în vizită. N-au ocupat-o sau aşa ceva, nu au schimbat ca­drele. Doar atât că în al doi­lea semestru al celui de-al doilea an de studii, au in­tro­dus politica în şcoala mi­li­ta­ră, ceea ce nu se mai auzise până atunci. Îi spunea curs de pregătire a ofiţerilor e­du­catori. Iar unii de-ai noştri, mai oportunişti, şi-au dat se­ama cum merg vremurile şi au făcut acel curs de o lu­nă, care s-a ţinut la Breaza, printre profesori fiind Emil Bodnăraş. Aşa se face că din promoţia noastră au ieşit primii ofiţeri politici”, îşi aminteşte veteranul.

„Construcţiile m-au adus la Lugoj!”

La Lugoj, Iosif Vasiescu a ajuns ca ofiţer de artilerie. „Eu am venit de la Ca­ran­sebeş la Lugoj. În 1949 s-a făcut aici o divizie despre care nu prea se ştia în ţară. Am făcut parte dintr-o uni­ta­te de grăniceri care era prima la mobilizare în cazul în care Tito, liderul Iu­gos­la­viei comuniste, avea să vină peste noi, aşa cum ni se tot zicea. Aşa că, din 1951 sunt la Lugoj… Tito n-a mai ve­nit peste noi, iar eu în 1952 am trecut în rezervă, ca şi sublocotenent”, adaugă ve­te­ranul.

Şef pe şantierele din Lugoj, Timişoara, Orşova şi Bucureşti

Absolvent al Facultăţii de Construcţii din Timişoara, dl. Vasiescu spune că încă din Armată a participat la co­nstrucţii. „Când eram în­că în Armată, m-au detaşat la Regimentul 2 Căi Ferate, unde am realizat triajul de la Banu Mărăcine şi am lucrat la Depoul din Craiova. Re­ve­nit la regiment, am con­struit o fabrică de confecţii la Bucureşti. De fapt, pe mi­ne, construcţiile m-au adus la Lugoj. Nu e stradă din oraş unde să nu fi lucrat la canalizare etc., am partici­pat la construirea tuturor car­­tie­relor de blocuri, mai puţin Micro II. Ca inginer, am fost şef de şantier la Gru­pul 2 Şantiere Lugoj, care a­par­ţinea de Trustul din Ti­mi­şoa­ra, cu cinci în­treprinderi în subordine. Am lucrat pes­te tot. La Ti­mi­şoara am con­struit în 1956 podul peste Bega, cel de la căminele A­gronomiei – Piaţa Josefin, am lucrat la oraşul nou Or­şo­va, unde am ridicat Bi­se­rica Catolică, ho­telul şi punc­tul geografic de sus de la Mânăstire. La Bucureşti, după cutremurul din 1977, am ridicat blo­cu­rile din ju­rul Politehnicii noi”, a­daugă veteranul. As­tăzi, cea mai preţioasă co­moară a sa sunt fotografiile din locurile pe unde a lu­crat, şi mai ales familia!