Ionel Dobrin, primarul Lugojului cu studii la Viena şi doctorat la Sorbona

Deşi a stat în fruntea Lugojului doar doi ani (1938-1939), Ionel Dobrin este primarul care a prins perioada de maximă înflorire economică a Lugojului interbelic, în rezonanţă cu cea a României Mari. Mai mult, este cel care a inagurat un obiectiv de maximă importnaţă economică pentru oraş, şi anume… „Podul lui Ionel”, cum era numit în epocă. Adică Podul de beton din zilele noastre. Binele făcut oraşului i-a fost răsplătit cu ani de închisoare în regimul comunist şi cu greutăţi cu care s-au luptat toţi membruii familiei sale.

Din seria personalităţilor uitate ale oraşului, credem că ar fi interesant să aducem la lumină figura primarului care a inaugurat Podul de beton, obiectiv economic de primă mărime al Lugojului interbelic şi nu numai. Ionel Dobrin, căci despre el este vorba, a fost evocat pentru „Redeşteptarea” de fiica sa, Maia Dobrin – Bayer. Ionel Dobrin s-a născut în anul 1900 la Lugoj, în familia lui George Dobrin, primul prefect român al judeţului Severin de după Marea Unire din 1918. Acesta a avut patru copii, pe care i-a botezat cu nume latine, pentru a nu fi maghiarizate: Caius Ionel – viitorul primar, Casius (Costică) – avocat, Romulus – medic orelist în Caransebeş, unde a murit de infarct în 1944, când au intrat trupele sovietice în oraş şi Elena (Nuţa), măritată Rusalin, după numele unui mare meşteşugar care a condus Corporaţia Meseriaşilor din Lugoj.

„Dintre cei patru, Tata Moşu, cum îi spuneam noi bunicului, a ţinut cel mai mult la Ionel, pe care îl considera un om de viitor”, spune fiica fostului primar.

Ionel Dobrin a făcut primele clase la actuala Şcoală nr. 3, cu învăţătorul Onae, un nume de… renume în epocă. A continuat liceul în limba maghiară la ceea ce azi este Colegiul „Brediceanu”, iar după ce a făcut Dreptul la Cluj a urmat studiile de Drept doi ani la Viena. Şi-a luat doctoratul la Paris, la Ecole des Hautes Etudes Economiques – Şcoala de Înalte Studii Economice de la Sorbona, cu o lucrare de Drept legată de legislaţia agricolă. La Paris o va cunoaşte pe viitoarea sa soţie Xenia Ciordaş, zisă „Scumpa”, care se pregătea şi ea pentru o carieră de avocat.

Întors acasă, devine o personalitate de prim rang a Lugojului

Revenit în oraşul natal, Ionel Dobrin va lucra la biroul avocaţional al tatălui său, alături de soţia Xenia. Şi-a câştigat renumele în justiţie ca avocat al familiei Mocioni, dar şi al gigantului comercial-industrial UDR Reşiţa. A făcut parte din Consiliul de Administraţie al Băncii Cărăşana, al societăţii Cărăşana Forestieră, al societăţilor Moara şi Ţesătoria şi Industria Textilă, aflate în consorţiu, a fost şi membru al comitetului parohial la Biserica cu două turnuri.

„În 1933, anul în care m-am născut eu, era deja deputat. Tata era un bărbat frumos, cu simţul umorului, foarte bun dansator. Nu prea înalt de statură, că din familia noastră doar Tata Moşu, prefectul George Dobrin, a fost un tip impunător. Vorbea perfect franceza şi germana. Deşi foarte ocupat, ne-a învăţat să iubim muzica clasică. Atunci când se difuza la radio, el transforma emisiunile în adevărate lecţii muzicale, în care învăţam să recunoaştem stilul fiecărui compozitor”, spune Maia Dobrin – Bayer.

Ionel Dobrin a condus oraşul într-o perioadă de maximă înflorire economică, dar foarte complicată din punct de vedere politic. Norii negri ai războiului se adunau deja deasupra Europei.

„Era membru al Partidului Naţional – Ţărănist în perioada în care s-au despărţit apele în partid şi el a mers mai departe cu fracţiunea lui Al. Vaida-Voievod. Cea mai mare realizare a fost inaugurarea Podului de beton, ridicat sub conducerea arhitectului Cuzma, obiectiv care a răspuns dezvoltării economice a Lugojului. Deşi a fost început pe timpul mandatului liberalului Birăiescu, construcţia a fost numită de lugojeni Podul lui Ionel”, îşi aminteşte fiica fostului primar.

La mâna torţionarului Maromet

După Dictatura Regală a lui Carol al II-lea şi anii războiului, în România s-a instalat, odată cu regimul stalinist, o altă dictatură, şi mai urâtă: cea a „proletariatului”. În noul regim comunist nu mai era loc pentru oamenii şcoliţi la Viena ori Sorbona. Pentru fostul primar Ionel Dobrin şi familia sa începea calvarul. În 1946 era deja dat afară din Barou. Ca să trăiască, făcea tot felul de munci fizice, a ajuns să care „şoatăr”.

„De acolo l-au arestat în 1952 şi l-au trimis la reeducare, aşa cum se numea pe atunci prigoana împotriva intelectualilor. A stat închis până în 1954, fără a avea vreo acuzaţie dovedită împotriva lui. A fost închis mai întâi la Caransebeş, la Baia de Aramă, apoi în zona Olteniţei, unde a lucrat la orezării, cu picioarele în apă până la genunchi. După iarna foarte grea din ’52 l-au transferat la penitenciarul din Galaţi, unde director era torţionarul Maromet, căruia îi plăcea să-i bage pe deţinuţii intelectuali la „neagra” – asta era un fel de cuşcă izolată unde nu puteai sta decât în picioare şi nu aveai unde să te mişti. A avut parte şi tata de aşa cceva. La Galaţi l-a cunoscut pe istoricul Papacostea, care ţinea în celulă adevărate conferinţe cu deţinuţii – intelectuali, preoţi, înalţi funcţionari, etc. Noi l-am vizitat o singură dată în detenţie, pe când era închis la Dudu, era o închisoare mare lângă Bucureşti”, spune Maia Dobrin.

La rândul lor, fiicele sale au avut de suferit, fiind exmatriculate în 1948 de la fostul liceu comercial din Lugoj– Şcoala Tehnică de Comerţ, situată vizavi de palatul Milcovici, pe motiv că ar fi cântat Imnul Regal.

A fost deputat, primar, mare avocat, dar nu a ţinut să strângă averi

În iulie 1954, Ionel Dobrin a revenit din detenţie ca un om schimbat.

„Ţin minte că l-am aşteptat la gară şi l-am aflat foarte slăbit. De felul lui, fusese plinuţ, dar a venit slăbit şi aşa a rămas tot restul vieţii. Nu şi-a pierdut însă niciodată simţul umorului, cred că asta l-a şi salvat în închisoare. A trăit demn, având o slujbă de jurist-consult la o întreprindere care se ocupa cu strângerea fierului vechi. S-a stins la 13 noiembrie 1969, Ziua Sfântului Ioan Gură de Aur”, spune emoţionată Maia Dobrin.

Şi mai adaugă ceva:

„Tata a fost deputat, apoi primar şi a apărat în instanţă mari societăţi, dar nu s-a legat de bogăţii, cum fac politicienii de azi. Aveam o casă la vie, ca toţi oamenii mai înstăriţi, undeva spre Tapia, şi atât. Nici maşină, doar doi cai şi o trăsură. Nu ne-a trebuit mai mult. A fost deputat, primar, mare avocat, dar nu a ţinut să strângă averi, ca în ziua de azi”.