Ioan Bălan, episcopul care a preţuit credinţa mai mult ca pe propria viaţă

Într-o perioadă în care se intenţionează scoaterea religiei din şcoli, ideea că în România modernă au existat martiri ai credinţei pare cel puţin bizară. Pentru generaţiile tinere, în special, ar fi o surpriză să afle că prigoana împotriva creştinilor nu a încetat o dată cu Imperiul Roman. În timpurile moderne, au existat oameni gata să moară şi care chiar au murit pentru credinţa în Dumnezeu. Unul dintre aceştia este Ioan Bălan, episcopul martir al Lugojului. Despre clericul unit am mai amintit, în treacăt, că ar putea fi sanctificat drept primul sfânt al oraşului, fără a da prea multe detalii. Din perspectiva zilelor noastre, viaţa şi sacrificiul lui par de domeniul fantasticului.

Arestat de colonelul Kling

Născut la Teiuş în 11 februarie 1880, Ioan Bălan îşi face studiile la Blaj, apoi urmează teologia la Budapesta şi Viena. Mai târziu, trece în Regatul României, unde devine protopop greco-catolic de Bucureşti. În 1936, după consacrarea de la Blaj, este ales Episcop greco-catolic de Lugoj. Vor fi cei mai frumoşi, dar şi cei mai teribili ani petrecuţi de un episcop în fruntea Diecezei lugojene. În octombrie 1948, autorităţile staliniste interzic cultul greco-catolic. Prigoana clerului şi credicioşilor greco-catolici culminează cu arestări şi confiscări de sedii. Arestarea lui Bălan a fost coordonată de maiorul Kling, şeful de tristă amintire al Securităţii din Lugoj. Arhiepiscopul Ioan Ploscaru descrie evenimentul în memoriile sale:

„Mă trezesc brusc, deoarece pe coridor se auzeau multe voci agitate, însă zgomot se auzea şi din stradă. M-am uitat pe fereastră, tocmai la timp să văd pe episcopul nostru Ioan Bălan, însoţit de comandantul securităţii, maiorul Kling. Pe stradă, din loc în loc, erau postaţi agenţi civili. Cobor şi întreb ce s-a întâmplat. Părintele Tufescu îmi spune că episcopul a fost „invitat” la securitate, unde doi „domni” vor să-i vorbească. Totul s-a petrecut în mare grabă, iar cel „invitat” a avut doar atâta răgaz cât să-şi ia un pardesiu. A fost momentul nefast în care episcopul Ioan Bălan a părăsit pentru totdeauna dieceza pe care a păstorit-o timp de doisprezece ani, fiind privat de libertate până la moarte”.

Biblioteca Episcopiei, arsă în cuptoarele Fabricii de Cărămidă!

Tot atunci, adaugă Ploscaru, la Securitatea din Lugoj sosiseră două maşini de la Timişoara în care erau şi alţi preoţi greco-catolici: Iuliu Raţiu, Ladislau Teglaş de la Timişoara, Ion Deliman de la Arad. Din Lugoj au mai fost arestaţi rapid şi urcaţi în dube prepositul Nicolae Brînzeu şi Iosif Vezoc. În aceeaşi zi, convoiul a părăsit Lugojul, pe calea Făgetului, luând drumul spre Ardeal. A doua zi, sâmbătă, 29 octombrie 1948, oamenii Miliţiei, constituiţi într-un „comitet de preluare a Episcopiei” confiscă clădirea de pe str. Caransebeşului. Operaţiunea s-a făcut în grabă, cu dispreţ faţă de tot ce îmnsemna lucru sfânt. Ploscaru notează:

„Cărţile din biblioteca Episcopiei având exemplare de mare valoare, au fost împărţite în trei grupe. Unele au fost transportate pe malul Timişului, unde li s-a dat foc (!) Altele au fost încărcate cu furcile şi duse la Fabrica de Cărămidă şi aruncate în cuptoarele de ars cărămida, iar o parte au fost transportate la mitropolia Ortodoxă de la Timişoara. Muncitorii de la fabrică au mai sustras câte un exemplar, care circula mult timp prin oraş”.

Trimis la exterminare în temniţa de la Sighet

Ioan Bălan al Lugojului a fost unul dintre episcopii martiri ai Bisericii greco-catolice. Timp de doi ani a fost arestat la Dragoslavele, apoi dus la Mânăstirea Căldăruşani. Pentru că munca de lămurire de a trece la ortodocşi a dat greş în acest răstimp, condiţiile de detenţie vor deveni curând foarte dure. La 24 mai 1950, episcopii „recalcitranţi”, printre care şi Bălan al Lugojului, vor fi aruncaţi în dube închise cu geamuri false, sub escorta a 14 securişti înarmaţi, de parcă erau nişte mari mari criminali. Destinaţia finală era temniţa de la Sighet. Nimeni nu-şi făcea iluzii: episcopii uniţi erau duşi acolo ca să moară. Deja episcopul de Bucureşti, Vasile Aftenie, murise în timpul anchetelor la Ministerul de Interne, omorât prin bătaie cu cu ranga de fier, dar la Sighet vor urma grozăvii şi mai mari.

„Regimul inuman de frig, foame – hrană insuficientă, mai mult furaje, au răpus viaţa celor mai mulţi din bătrâni. Stomacul lor nu suporta acele alimente, căci toţi erau trecuţi de 70 de ani. Episcopul Traian Frenţiu s-a stins din viaţă în mijlocul celorlalţi din celulă, la 11 iulie 1952. Împlinise 77 de ani. A fost transportat noaptea în căruţa de cărat gunoiul şi înmormântat în cimitirul vagabonzilor. Locul nu i se poate cunoaşte, mormintele fiind nivelate” – aceasta este cutremurătoarea descriere a vieţii deţinuţilor pentru credinţă de la Sighet făcută de ÎPSS Ioan Ploscaru. La Sighet au mai murit episcopii Ioan Suciu şi Tit Liviu Chinezu.

A murit fără a-şi trăda credinţa şi principiile

Supravieţuitorii au fost mutaţi în ianuarie 1955 la Bucureşti, unde au beneficiat pentru prima dată de îngrijire medicală adecvată, la Spitalul Gerota. Însă Bălan, alături de ceilalţi epicopi supravieţuitori – Iuliu Hossu şi Alexandru Rusu, în naivitatea lor, au înaintat un memoriu Guvernului Petru Groza, prin care cereau repunerea în drepturi a Bisericii Greco-Catolice! Răspunsul a fost prompt. Nici vorbă de drepturi, în schimb cei trei ierarhi rebeli au fost separaţi. După muncile istovitoare de la Sighet, Bălan a ajuns în domiciliu forţat la Curtea de Argeş. De aici a fost transferat la Mânăstirea Ciorogârla, unde s-a stins din viaţă în1959. O fotografie din timpul detenţiei pusă la dosarul său de la Securitate arată suferinţa lui: dintr-un om impunător, ajunsese un bătrân cu ochelari, slab, cu barbă lungă şi obraji supţi. A murit fără a-şi trăda credinţa şi principiile. Un destin extraordinar, greu de imaginat şi de înţeles în zilele noastre…

Onorat cu titlul de Cavaler al Legiunii de Onoare

Dincolo de martiriu, trebuie spus că Lugojul merită a se mândri cu Episcopul Ioan Bălan. După primul Război Mondial, acesta a fost decorat cu Legiunea de Onoare de către generalul Berthelot, pentru promovarea limbii franceze. Dintre toţi episcopii uniţi ai vremii, el cunoştea excelent limba franceză, limbă de circulaţie internaţională pe atunci. Era un om de o vastă cultură – vorbea fluent franceza, germana, italiana, maghiara, cunoştea limbile ebraică şi greaca veche. Deşi era descris ca fiind un om destul de rigid, avea totuşi simţul umorului. Episcopia din Lugoj fiind considerată cea mai săracă din ţară, el glumea cu o poezie, spunând: „Sărăcie, sărăcie, unde mergi tu, sărăcie? La Lugoj, la Vlădicie”.

Visul îndeplinit la peste jumătate de veac de la moarte

Chiar şi în clipele cele mai grele, când martirilor credinţei li se împrăştiau oasele în gropi nemarcate, visul său a fost să fie înhumat în Catedrala de la Lugoj. Un vis aparent imposibil, dar care a fost împlinit de actualul episcop Alexandru Mesian. La 65 de ani de la arestarea sa, osemintele episcopului Bălan au fost înhumate în catedrala Lugojului.

„A plecat din Lugoj ca episcop arestat şi s-a întors la Lugoj ca episcop martir”, ne declara cu acel prilej PSS Alexandru Mesian, episcopul de azi al Lugojului, adăugând că „Ioan Bălan a rămas ca un semn viu, o mărturie a credinţei duse până la sacrificiu”.