Duminică pe la orele dimineții, trecute fix, civilizația mileniului trei, brusc și neanunțat, a părăsit orașul de pe malurile Timișului.
Inspirată de indolența administrației care privea cu nepăsare cum străzile Lugojului sunt troienite de nămeții de ninsoare, ea, civilizația, și-a luat utilitățile – curentul electric, apa și căldura și… dusă a fost.
La început, am crezut că e doar o toană trecătoare dar nu a fost așa.
Am pus mâna pe telefon și am sunat un prieten care mi-a explicat că treaba este groasă și că în următoarele zile vom face o călătorie în trecut.
Fără lumină, apă și căldură în apartament, mi-am dat repede seama că voi călători, cu siguranță, în epoca de aur.
Cum situația asta de rahat, am înțeles că va dura câteva zile, am dat fuga la magazin să-mi cumpăr cele necesare pentru a supraviețui acestei încercări. Dar, ghinion, cum ar spune știți voi cine. Magazinele erau închise. Între timp, în oraș a început exodul. Nici la venirea turcilor din 1600 populația nu s-a retras așa de repede.
Lumea fugea la sat, acolo unde soba, cămara și fântâna le putea oferi liniștea existențială. Mi-am petrecut seara îmbrăcat de parcă urma să plec la Polul Nord.
Dacă problema iluminatului am rezolvat-o cu câteva lumânări primite la ultimele parastasuri la care am participat, lipsa apei m-a afectat cumplit. Am folosit zăpada adusă de pe balcon ca să spăl scoica WC-ului, dar curând aceasta s-a transformat într-un imens dop de gheață. M-a cuprins un sentiment de deznădejde.
Îi invidiam pe cei cu buda în capătul grădinii.
M-am îmbărbătat spunându-mi că unul ca mine care a traversat epoca nu are de ce să se sperie de câteva zile de restriște.
Am aprins lumânarea de pe noptieră și m-am așezat în pat. M-am simțit ca pe patul de moarte. Mai lipsea duhovnicul și puteam să-mi fac ultima spovedanie. Noaptea a trecut greu și parcă niciodată nu m-am bucurat așa de mult de ivirea zorilor.
A doua zi pe la amiază trecute fix, civilizația s-a reîntors tot așa de neașteptat cum și plecase.
Aducea cu ea lumină, căldură și apă, lucruri de care uitrasem să mă mai bucur și să le prețuiesc.
E bine când totul se termină cu bine dar rămâne în urmă un mare semn de întrebare: de ce de fiecare dată când plouă ceva mai mult ca de obicei civilizația mioritică de chirpici se năruie sub puhoiul apelor?
De ce atunci când ninge o zi și o noapte, drumurile devin impracticabile iar stâlpii de înaltă tensiune se prăbușesc ca într-un șir de domino?
Experiența ultimelor zile și întoarcerea la lumânare ar trebui să dea mult de gândit celor care ne conduc.
Suntem așa de vulnerabili iar ei așa de inconștienți și incompetenți încât liniștea zilei de mâine este neliniștea. Mă mai întreb cum și cine își va cere scuze bătrânilor și mamelor cu copiii lăsați în beznă și frig în miezul iernii.
Întoarcerea la lumânare ar mai putea fi și un îndemn la rugăciunea pe care ar trebui să o facem acum, în preajma Crăciunului, în care să-l rugăm pe bunul Dumnezeu să-i ierte pe aleșii noștri, care cu voie sau fără voie, ne fac viața un calvar.
Dumnezeu să-i ierte, că eu nu pot!
Autor: Dan Timaru