În război, am trecut prin şapte ţări şi am văzut prima dată marea

Povestea în sine este foarte simplă, dar cu atât mai emoţionantă.

Doi fraţi pleacă la război, luptă fiecare într-un alt colţ al Europei, apoi se întorc teferi amândoi.

Nu numai că supravieţuiesc unui război oribil şi sângeros, dar şi ajung să-şi povestească o parte din istoriile trăite, amândoi, la peste 90 de ani!

Într-unul din numerele trecute din „Redeşteptarea”, vi-l prezentam pe Aurel Doboşan, de 93 de ani, infanteristul care a juns pe Frontul de Vest până la Brno, în Cehoslovacia.

Acum este rândul fratelui mai mare, Nicolae Doboşan, în vârstă de 95 de ani, să ne spună cum a văzut el războiul.

Soldat am plecat, soldat am venit

Pe Nicolae Doboşan l-am găsit pe prispa casei lui din Sacoşu Mare. Este casa de pe „dâlmă”, în care a trăit o viaţă. „Eu de aici n-am plecat, de la număru’ ăsta de casă, de când mi-s”, zice bătrânul, adăugând – „numai când a fost cu războiul”. Şi aici se opreşte, parcă priveşte preţ de o clipă în gol, apoi reia vorba: „nu ştiu de ce Dumnezeu ne-a ales pe noi să trecem prin toate astea, dar ştiu că tot Dumnezeu ne-a ferit. Mi-a ajutat mie şi lui frate-miu de-am scăpat. Atunci mă gândeam – acuşi, acuşi mă duc şi eu, dispar şi eu, cum au murit atâţia lângă mine… Dar uite că dacă îmi mai dă Domnul zile, mâine poimâine apuc suta de ani”. Chiar în acel moment, bătrânul e anunţat: „moşule, vezi că ţi-a venit pensia de veteran!”, iar nonagenarul Nicolae Doboşan ne zâmbeşte: „soldat am plecat şi soldat am venit, după patru ani de război”.

Cu războiul, am trecut prin şapte ţări!

După o scurtă întrerupere, conversaţia se reia. „Cu războiul, am trecut prin şapte ţări. Din România, am trecut în Polonia, apoi în Ucraina, pe la Dnepopetrovsk, apoi cu trenul peste Nipru, am ajuns în Rusia, la Kutelnikovo. Şi înapoi, când s-a schimbat cu retragerea, în Moldova noastră, apoi alături de ruşi prin Ungaria, Cehia, Slovacia… Dar mi-e ciudă că mi s-a nimicit carnetul ăla în care mi-am notat, că aveam un carnet unde scriam toate locurile prin care am fost cu războiul. S-a nimicit, iar eu am uitat, că e mult de atunci”, spune veteranul.

Patru ani de lupte cu acelaşi obuzier

Nicolae Doboşan a fost luat la recrutare în 1942, la Buziaş, la Regimentul 1 Artilerie – Divizia 1 Obuziere. „Ne-au dus la Buziaş în vechea cazarmă făcută de turci, că era în picioare pe vremea aia. Apoi am venit câteva zile acasă şi înapoi cu trenul la Timişoara, acolo ne-au împărţit. Pe mine m-au pus la obuzierele de calibru 120. Tot războiul l-am făcut la artilerie, cu obuzierul ăla. Am fost la început încărcător, apoi şi conductor, că aveam câte şase cai care trăgeau obuzierele astea. Greu ne-a fost cu ele, şi la deal, şi la vale, mai ales noaptea, când veneau inamicii peste noi. Era în Moldova o pădure de-i ziceam Trei Parale, o mai fi, n-o mai fi, nu ştiu, dar rău de tot ne-am chinuit acolo”, povesteşte Nicolae Doboşan.

Atunci am văzut prima dată marea în viaţa mea

La 95 de ani câţi are veteranul, datele istorice şi numele de locuri pălesc în minte, totuşi Nicolae Doboşan are câteva amintiri puternice. De pildă, îşi aminteşte frigul groaznic din Stepa Kalmukă din Rusia: „În Rusia era un frig groaznic, plezneai de frig mai rău ca un câine, măcar câinele se putea ascunde, noi nu. În stepa kalmucilor era o sărăcie cruntă, şedeau ruşii în izbe, în casele lor alea mici, adunau spini de pe islaz şi-i puneau în oală, nici nu ştiu din ce trăiau. Mai ţineau ascunsă sub pat câte o lipie, o pită uscată, dacă o găseam ne strigau Boje! Boje! – Doamne! Doamne! – că îi lăsam morţi de foame şi ne era milă de ei, deşi eram şi noi hămesiţi. Noroc că aveau un colhoz cu gunoi rămas de la animale, îi dădeam foc -deşi nu era voie, dar doar aşa am putut trăi. ”
Alt nume – Tangarog, şi-l mai aminteşte veteranul nostru. Nu pentru vreo luptă, ci pentru că în acest oraş, port la Marea Azov, Nicolae Doboşan a văzut prima dată în viaţa lui marea. „Nu mai văzusem marea până atunci. Şi când am ajuns la Marea Azov, noi bucuroşi, hai să ne îmbăiem. Dar avem un locotenent, unul Mazilu, care ne-a strigat să nu ne depărtăm de mal, că asta nu-i gârlă”, spune veteranul, care adaugă „dar măcar aşa am scăpat de păduchi”!

Scăpat ca prin minune de la moarte

Deşi artileria era mai ferită decât trupele pedestre, fiind în spatele liniilor, totuşi moartea pândea la fiecare colţ, în fiecare zi, în fiecare oră, minut, secundă: „Eram încă în Rusia, cu nemţii, lângă un aerodrom. Deodată au venit ruşii grămadă, cu trei escadrile şi au început să bombardeze avioanele nemţilor, care nu se ridicaseră în aer. Pe terenul ăla avea casă o babă, iar noi ne adăposteam acolo. Era dimineaţa şi comandanţii ne puneau să ieşim în cămaşă, să facem gimnastică, auzi ce prostie, să facem gimnastică dezbrcaţi la cămaşă şi noi eram în război! Şi când au venit avioanele ruseşti potop, la atâta zarvă, baba a ieşit din casă şi o bombă a picat exact în curte. Ofiţerii strigau să ne adăpostim, iar noi şi baba ne holbam la bomba aia care n-a explodat, că dacă exploda, ne rădea pe toţi”!

Le dădeam la nemţi ţigări pentru şnaps

„Când eram aliaţi cu nemţii, ei aveau o singură idee – să te ţii e ordine! Valabil şi la noi, dar noi eram mai săraci, şi ca ţinută, şi echipament, ce mai!… Să nu zic de mâncare. Ei aveau pite d-alea pătrate, aveau mâncare mai bună, nemţi, ce mai, iar noi eram cu porţia, eram patru inşi la un colac mic. Îi făceam „cruce”, îl tăiam în patru, cum să te saturi cu un sfert de colac? Noroc că aveam ţigări, astea le preţuiau nemţii. Şi pe ţigări mai primeam de la ei o bomboană, chiar şi câte un capac de gamelă cu şnaps!
După schimbarea cursului evenimentelor, obuzierul lui Doboşan a participat la un foc de baraj la Târgu Frumos, lângă Iaşi, pentru a-i ţine pe ruşi în loc. „Numai eu am băgat atunci 13 proiectile – iar comandantul de tun striga – Doboşane, vezi să nu dai cu focosul în ţeavă că l-ai armat deja şi când pleacă de pe ţeavă ne omoară pe toţi! Dar aveam aşa o frică, încât n-am greşit. Tot războiul l-am făcut cu obuzierul ăla… Mai apoi, când eram cu ruşii aliaţi, era să mai mor odată. Eram cu o căruţă plină de echipament- îi ziceam garulă – şi am schimbat poziţiile cu ruşii. La coada căruţei, ţineam un cal de rezervă. Eu m-am depărtat de la drumul deminat de ruşi. Calul ăsta săracu’ a călcat peste o mină care a explodat cu întârziere şi l-a făcut praf. Ne-a aruncat în aer, dar am avut zile. Şi tot caii m-au salvat pe un pod de pontoane. Eram încărcaţi cu muniţie şi gata să ne ducem în apă, dar caii au simţit pericolul şi au trecut ca fulgerul peste podul ăla”, adaugă veteranul.

„Nemţii” care nu s-au predat erau de fapt… ruşi şi ucrainieni

Culmea este că nici atunci când războiul s-a terminat oficial, nemţii nu au oprit focul. „Eram în Munţii Tatra şi ziceau ofiţerii că războiul e gata. Dar nemţii nici vorbă, trăgeau în continuu în noi”, spune Doboşan, care adaugă că mai târziu a aflat că „nemţii” care nu voiau să se predea erau de fapt ruşi şi ucrainieni căzuţi prizonieri la nemţi în perioada Blitzkrieg-ului şi care acceptaseră să lupte contra sovieticilor. Pe aceştia, consideraţi trădători, aveau să-i aştepte o soartă cumplită la revenirea în patrie.