Îi mai deschide cineva uşa?

Luna decembrie, proclamată la modul consumist drept “lună a cadourilor”, este şi luna Sărbătorilor de iarnă, dar asta nu o face în realitate mai veselă.

Ba chiar, ur­mă­rind cu atenţie com­po­r­ta­men­tul semenilor în preajma Cră­ciunului, am ajuns la con­cluzia că această perioa­dă este una în care nefe­ri­ci­rile ies mai pregnant la i­vea­lă.

Ceva insidios şi de rău au­gur s-a strecurat pe ne­sim­ţi­te în vieţile noastre, ceva ca­re ne răpeşte bucuria sim­plă de altădată.

Peste câteva zile, vom fi cu totul copleşiţi de iureşul cumpărăturilor, de asaltul su­permarketurilor cu ce­lu­la­rul în mână ţârâind din două în două minute, de toată a­ceas­tă alergătură ridicolă şi fără rost, care ne va ocupa mai tot timpul.

Avem în cap liste de cumpărături, preţuri şi oferte, dar uităm că de fapt toate aceastea sunt, în fond, prilejuite de aniversarea Lui.

Şi că, de la această săr­bă­toa­re unde am avut grijă să in­vi­tăm pe toată lumea, tocmai El lipseşte.

De ziua Lui, ri­di­căm paharul în cinstea noas­tră, uitându-l tocmai pe săr­bă­torit. Verişorii îndepărtaţi, o mătuşă guralivă ori câţiva colegi nesuferiţi de la serviciu au loc la masă, dar tocmai El a fost lăsat pe afară.

Şi aşa, încruntaţi şi o­bo­siţi de alergătură, preocupaţi de aparenţe şi de ochii lumii, uităm că El, tocmai El, a fost alături de vameşi, de femeile păcătoase, de leproşi şi de pro­scrişi, lucru considerat în e­poca sa de-a dreptul scan­da­los, la fel cum ar putea pă­rea unora şi în ziua de azi. A fost alături de tâlhari, iar tâl­ha­rului de pe cruce i-a oferit chiar şansa raiului.

Cine s-ar co­borî la nivelul unor astfel de oameni? Şi totuşi, El a fă­cut-o pentru că ştia că aceşti a­mărâţi, aceşti proscrişi, sunt cei care au mai mare nevoie de sprijin, de ajutor, de a­li­nare.

El le-a auzit strigătul mut, chemarea la com­pa­siu­ne şi înţelegere umană.

Pu­ţini dintre noi ne mai a­min­tim asta, iar atunci când o fa­cem, se întâmplă doar de Paşti sau Crăciun. În epoca telefoanelor mobile şi a in­ternetului, suntem tot mai în­străinaţi, mai trişti şi de­presivi, nu ne mai găsim ros­tul în nicio cauză bună.

El ne-a mai învăţat că ni­meni de pe lumea asta ni­meni n-are dreptul să dea cu pia­tra în semenul lui, căci, pâ­nă la urmă, cine eşti tu să ju­deci pe altul? Cine eşti tu să pui altuia o ştampilă de ne­înlăturat pe frunte, cine eşti tu să execuţi pe altul ca­re nu vrea să-şi trăiască via­ţa după dogma ta rigidă, du­pă ideile din capul tău?

Pilda fe­meii păcătoase, care ar fi trebuit să fie ucisă cu pietre de către „moraliştii” vremii, rămâne extrem de actuală şi acum.

„Cel fără de păcat să a­runce cel dintâi piatra” a spus tot El, iar noi îi răs­pun­dem judecându-ne unii pe alţii, cu patimă şi ură, mai per­severenţi în trufia noastră ne­ghioabă, mai indiferenţi la suferinţele şi stresul cu care le întunecăm altora destinul.

Ne putem mântui şi într-o bi­serică mai mică, şi nu nea­pă­rat într-o mega-catedrală me­galomană, sau mai bine ne putem ruga în templul su­fle­tului nostru, care până la ur­mă este mai important de­cât miile de metri pătraţi de ziduri şi tencuieli poleite cu aur.

Măcar acum, în acest de­cembrie, să ne amintim cu a­de­vărat de El. Şi să-i des­chi­dem cu drag uşa, căci nicio­dată nu e prea târziu!