I se spunea Meșterul! Radu Beligan a plecat să se odihnească puțin

Vestea dispariției m-a șocat, m-a zguduit, m-a făcut să lăcrimez. Pentru mine, acest Om reprezintă cel mai prețuit, venerat, admirat și iubit Actor Român. Nu-i plăcea apelativul de Maestru, știa mai bine ca oricine Balada Maeștrilor cea plină de tâlc a poetului de la Mărțișor, inegalabilul Tudor Arghezi.

E un truism să afirmi că Radu Beligan era, prin însăși prezența de o intelectualitate rafinată, o veritabilă instituție artistică. Dar, vorba plină de duh a lui Woody Allen (care se referea însă la căsătorie): ”Cui i-ar plăcea să reziste într-o instituție?”

Dacă stau mă gândesc bine, cred că butada îi aparține mucalitului Groucho Marx. De ce îl ador pe Radu Beligan? Pentru că am învățat să-l cunosc, l-am vizitat, alături de tatăl meu, de trei ori în biroul său de director al Naționalului bucureștean.

Ne-a primit cu o bucurie sinceră și entuziastă, îmi lăudase (ce generozitate rară!) epistolele pe care i le-am scris dintr-un impuls de îndrăzneală și fascinație față de arta actorului. Ne-a dăruit cu larghețe invitații pentru spectacolele din toate sălile teatrului, pentru câte o săptămână încheiată. Surâsul său calm, privirea scrutătoare și totuși învăluită de o indicibilă melancolie, nu pot fi vreodată uitate.

La toate turneele sale prin țară, poposea la Lugoj. Mă înființam emoționat la cabina pe care o împărțea, după caz, cu Ion Lucian, dem Rădulescu sau Gheorghe Dinică, și de fiecare dată mă prezenta cu o larghețe de spirit formidabilă colegilor săi corifei: ”vedeți, el este tânărul care îmi scrie și mă vizitează la București”. Simțeam că plutesc, respirând același aer cu acești magiștri fenomenali ai scenei românești. Îmi amintesc de excepționala reprezentație cu ”Romulus cel Mare” de Friedrich Durrenmatt, comedia ”anistorică” a marelui literat elvețian. În rolul titular (regia: Sanda Manu), Radu Beligan era magistral, umorul și simbolistica unui text genial fiind puse în valoare cu un har desăvârșit.

Publicul era în extaz, în delir, aplauzele nu mai conteneau, ar fi dorit bisarea întregii reprezentații. În minunatele sale scrieri confesive din ultimii ani, actorul, referindu-se la Caragiale, vorbea despre muzicalitatea perfectă a replicilor ilustrului dramaturg.

Era suficientă o banală omisiune și edificiul se surpa. Comediile maestrului sunt căldura unei compoziții muzicale întemeiată pe armonie și contrapunct. L-a jucat cu exaltarea juneții pe Rică Venturiano, a fost un Catindat în ”D-ale carnavalului” exasperat deopotrivă de măsea, dar și de ce-o să spună Nea Iancu, bogasierul.

L-a întruchipat pe șiret – perfidul Dandanache (”mai prost decât Farfuridi, dar mai canalie decât Cațavencu”), dar și pe cabotinul sperios Conu Leonida. La televiziune, în compania amicului Marin Moraru, a fost un Mitică perfect, bucureșteanul par excellence. Într-o noapte, la Paris, Eugene Ionesco i-a mărturisit că al său Beranger l-a siderat literalmente.

A pus-o în valoare pe Manuela Rusu în ”Filumena Maturano” de Eduardo de Filippo, el întruchipându-l pe cinicul pocăit Don Domenico, bărbatul care află spășit sacrificiul imens al femeii care i-a crescut în bună cuviință pe cei trei fii ai săi.

A fost timidul și complexatul baron Tuzentach din ”Trei surori”, dar și ”carnasierul” răzbunător Richard al III-lea. L-a jucat pe romanțiosul Cyrano de Bergerac (ce superbă tiradă a nasului!) dar și pe egoistul Cristofor al lui Aurel Baranga.

În ultimii ani, ocrotit de afecțiunea Mariei Radu, a jucat în ”Egoistul” lui Anouilh, ”Leul deșertului” sau ”Lecția de violoncel”. A regizat ”Spiritul de familie” la teatrul  are va trebui să-i poarte numele pentru eternitate: Teatrul de Comedie din București. A jucat în filme: ”Premiera”, ”Tată de duminică”, ”Cuibul salamandrelor”, dar cel mai sensibil rol rămâne cel din ”Singurătatea florilor”, în recital actoricesc alături de alt genial, Toma Caragiu.

L-a resuscitat, prin ”Străini în noapte”, pe Florin Piersic, care se cantonase în ”Logodnicele aterizează la Paris” și povestirea isprăvilor de la filmările pentru ”Măgelatu”.

A tradus texte pe care directorii de teatre le aruncau prin sertare prăfuite. S-a bucurat de copiii săi, de cărțile Anei maria, din îndepărtata Australie și a fost cu siguranță încântat că Lamia o joacă pe Vivien Leigh într-un răscolitor monolog confesiv dramatic.

Meșterul Radu Beligan ne-a făcut viața mai frumoasă și mai suportabilă, și de aceea binemerită, cu prisosință, veșnica noastră gratitudine.