Gustul lubeniţelor de la Bodo s-a pierdut! Acum avem soiuri din Grecia şi Turcia

Sezonul lubeniţei şi al pepenilor este unul ofertant pentru amatorii acestor fructe, chiar dacă acum mare parte din ofertă este cu „patent” din străinătate. Celebrele „brand-uri” româneşti, pepenii de Dăbuleni şi cei de Gotlob se găsesc foarte greu pe piaţa lugojeană, iar vechile arome ale galbenelor lubeniţe de Bodo au dispărut aproape în totalitate.

Preţurile variază între 60 bani en gros, sau între 1 leu şi 2 lei kilogramul, la bucată. Chiar şi aşa cultivatorii nu speră că vor scoate nici măcar investiţia pentru că vânzările sunt foarte scăzute.

Marfa cea mai scumpă, dar şi cea mai bună, spun ei, am găsit-o la o familie din Cuşmir, judeţul Mehedinţi.

„Venim pe piaţa din Lugoj de mai bine de 15 ani, dar se pare că anul acesta nu vom scoate nici cât am investit, fără să mai socotim munca noastră. În 2014 am cultivat patru hectare, iar anul acesta doar două hectare, însă vânzările sunt foarte slabe. Se vinde mai bine după amiaza, iar preţul nostru este puţin mai ridicat decât al celorlalţi tocmai datorită calităţii mărfii. Nu folosim niciun fel de ameliorator de creştere. Pepenii sunt puşi în serii, atât în solarii, cât şi pe câmp, tocmai pentru a oferi clienţilor un produs proaspăt. Toate acestea ridică costurile de producţie. Un kilogram de folie se cumpără de la sârbi cu 2,4 euro, sămânţa este din Olanda, instalaţiile de irigare cu picătura sunt deservite de motopompe pe benzină, transportul, de asemenea costă şi când tragi linie realizezi că profitul pe sezon este echivalent cu un salariu mediu pentru fiecare membru din cei cinci ai familiei”, ne spune Carmen Şteflea, cultivator din Cuşmir.

Renumitele soiuri de seminţe autohtone, cum au fost cele de Lovrin, sau soiul galben al ţăranilor de la Bodo sunt demult intrate în legendă.

Cu toate că erau extrem de productive, ele nu s-au mai putut adapta la modificările climatice din zilele noastre şi au dispărut de ani buni.

Astăzi, trend-ul este de a cultiva seminţe europene sau direct altoi din Grecia şi Turcia.

„Pe vremea când eram copil, abia aşteptam să se coacă lubeniţa, că făceam şi noi ceva bani. Aveam o palmă de pământ şi toată o puneam numai pepeni şi lubeniţă, plantate sămânţă cu sămânţă. Le culegeam dimineaţa pe la 2.00 – 3.00, le puneam în căruţă şi între ele puneam fân să nu se lovească unele de altele. Apoi plecam cu ele la târg la Balinţ, la Coştei, la Făget şi chiar la Dobra, în judeţul Hunedoara. Le dădeam ori pe bani, ori la schimb cu cereale. Noi la Bodo, eram recunoscuţi pentru lubeniţele cu miezul galben, pe care le puteai mânca cu tot cu coajă, aşa era de subţire”, ne spune zâmbind nea Imre Bacsi. din Bodo.

Acum samsarii din pieţe stau cu ochii ţintă pe câte un producător obosit de nopţile petrecute sub cerul liber, dormind pe grămada de pepeni şi visând să plece acasă la familie cu portofelul plin.

Dan Geambaşu, venit tocmai din Moţăţei, judeţul Gorj, nu a rezistat tentaţiei şi a vândut vreo câteva sute de kilograme en-gros.

„Lucrez doar un hectar cu familia şi după cum vedeţi pepenii nu s-au făcut prea mari şi de aceea nici oamenii nu se prea uită la ei. Am vândut la samsari cam 300 de kilograme cu 60 de bani, ca să nu stau degeaba cu ele. Merge încet, că lumea nu prea are bani. Am investit cam 1.000 de euro în cultură şi dacă mai scot şi eu 1.000 de euro profit sunt mulţumit. Ce să facem, am lucrat la Calafat, dar cum s-au desfiinţat toate în România, trebuie să trăim din ceva. La vârsta noastră nu mai putem lua drumul străinătăţii”.

Când l-am întrebat cum pot fi deosebiţi pepenele românesc de cel din import, ne-a răspuns cu un zâmbet amar: „Te uiţi cu atenţie la palmele celui care îl cântăreşte. Dacă sunt bătătorite, sigur este românesc”.