Grecia – în direct

Tragicomedia financiară jucată la Atena a torturat bancheri, gu­vernanţi, dar şi milioane de oa­meni simpli, fiorii ho­tă­râ­ri­lor luate la poalele Par­te­no­nu­lui făcând-o pe bătrâna Europă să se uite mustrător la fii săi de astăzi şi chiar să ţeasă scena simbolicului cartonaş roşu al falimentului.

Alarmaţi de spec­ta­colul unor regizori belicoşi, hoardele de turişti nu şi-au a­run­cat, totuşi, bagajele prin de­ba­rale, ci au închis tele­vi­zoa­rele şi au pornit spre plajele pe care le-au tot visat prin ceţuri şi zăpezi.

Ne-am luat după ei şi, după un drum penibil spre oribil, Grecia ne-a întâmpinat, di­mineaţa, cu toate culorile sale schimbătoare.

Să fi avut drep­tate cei de la ştiri? Putem ve­rifica în direct.

Albă şi cu noi panouri solare căţărate pe a­co­periş, vila unde vom sta este la locul ei, la zece paşi de pla­jă. În cameră, nimic schim­bat: frigiderul, acelaşi Athos de anul trecut, hota e tot Mi­nos, dincolo de cei doi pereţi de sticlă, aceeaşi terasă de unde n-ai mai pleca, fiindcă în faţă, acaparatoare sau distantă, blândă ori irascibilă, albastră, gri sau neagră te priveşte chiar ea – marea. Dinspre unduirile ei vin adieri de sare şi alge, de scoici şi pescăruşi, de motoare ale bărcilor de pescari.

Co­bo­râm la parter. Cu o strângere de inimă, constatăm că lipseşte co­fe­tăria unde grecii îşi pe­tre­ceau serile cu îngheţate şi ice-caffeuri, savurând până spre miezul nopţii cremele groase din feliile pufoase de torturi, ori cufundându-şi grijile în si­ro­purile grele din care ieşeau in­sule de baclavale, sarailii sau ca­taifuri.

Un afiş lămuritor în­dreaptă lucrurile – localul s-a mu­tat după colţ, la nici două­zeci de paşi. Îl vizităm de în­da­tă, ca pe o rudă la care nu am mai ajuns de un an.

Surpriză de proporţii: spaţiu de trei-patru ori mai mare, vitrine frigorifice pline cu arătoase pră­jituri, laborator propriu de pro­ducţie, aparatură nouă.

Pe un perete, muntele şi marea, com­binaţie în care imediat re­cu­nosc Rio­maggiore. Patronul nu ştia că stătea lângă un frag­ment de Italie. Se scuză. Îi plă­cea pei­sa­jul. Mai străbatem o stradă. Ce-o fi făcând Theo? Ni­mic deo­sebit. E tot la casa de mar­cat, unde l-am lăsat anul trecut. Coordonează, de acolo, tot ce se petrece în magazin.

Su­pra­veghează lubeniţele abia a­du­se, ardeii cam păliţi şi iaur­tul din vasele de lut. Vorbeşte cu fiecare client. Dintr-o pri­vi­re, ştie cum să ţi se adreseze: sâr­bă, rusă, română.

Când e ne­si­gur – engleză şi germană. Dă bon pentru orice mărunţiş. Zilnic, mii de bonuri şi pungi. Un zâmbet scurt şi simpati­cul,”tenchiu verimaţi”. Dar bru­­tăria? Ei bine, acolo aro­me­le şi gusturile ţin locul oricărei lecţii despre Balcani. Dacă e­xemplifici cu nişte ”degete” da­­te prin susan, cu o plăcintă cu brânză sărată, cu o gogoaşă umplută cu vanilie şi cu una plină cu ciocolată, poţi fi sigur că şi cel mai înfocat naturist se va preda în faţa hulitei băuturi carbogazoase, ce se cere după festin. Dar orăşenii sadea? La Salonic, ajungem repede. Re­fa­cem drumul de anul trecut. Sfântul Dumitru e tot în racla lui aurită.

Două străzi mai jos, a­go­ra albă a romanilor, când­va, cuceritori. Lângă zidurile groase, cafeneaua nu are nimic schimbat. Strigătele co­mer­cian­ţilor din bazar fac parte din spec­tacolul zilnic.

La banco­ma­te, nimeni. În schimb, stăm la rând să atingem lustruitul de­get de metal auriu al lui A­ris­totel. Sub arcul lui Galerius, e­pocile se amestecă printre a­ro­mele îngheţatei.

Ciudata a­pă­sare de a sta lângă ceilalţi, duşi de vreo două mii de ani. Absenţele lor convertite în tu­rism. Prin aerul fiert, urcăm la uriaşa cetate de pe deal.

Pri­ve­­liştea infinitului, cu Alexandru Macedon profilându-se pe scutul Olimpului.