Tragicomedia financiară jucată la Atena a torturat bancheri, guvernanţi, dar şi milioane de oameni simpli, fiorii hotărârilor luate la poalele Partenonului făcând-o pe bătrâna Europă să se uite mustrător la fii săi de astăzi şi chiar să ţeasă scena simbolicului cartonaş roşu al falimentului.
Alarmaţi de spectacolul unor regizori belicoşi, hoardele de turişti nu şi-au aruncat, totuşi, bagajele prin debarale, ci au închis televizoarele şi au pornit spre plajele pe care le-au tot visat prin ceţuri şi zăpezi.
Ne-am luat după ei şi, după un drum penibil spre oribil, Grecia ne-a întâmpinat, dimineaţa, cu toate culorile sale schimbătoare.
Să fi avut dreptate cei de la ştiri? Putem verifica în direct.
Albă şi cu noi panouri solare căţărate pe acoperiş, vila unde vom sta este la locul ei, la zece paşi de plajă. În cameră, nimic schimbat: frigiderul, acelaşi Athos de anul trecut, hota e tot Minos, dincolo de cei doi pereţi de sticlă, aceeaşi terasă de unde n-ai mai pleca, fiindcă în faţă, acaparatoare sau distantă, blândă ori irascibilă, albastră, gri sau neagră te priveşte chiar ea – marea. Dinspre unduirile ei vin adieri de sare şi alge, de scoici şi pescăruşi, de motoare ale bărcilor de pescari.
Coborâm la parter. Cu o strângere de inimă, constatăm că lipseşte cofetăria unde grecii îşi petreceau serile cu îngheţate şi ice-caffeuri, savurând până spre miezul nopţii cremele groase din feliile pufoase de torturi, ori cufundându-şi grijile în siropurile grele din care ieşeau insule de baclavale, sarailii sau cataifuri.
Un afiş lămuritor îndreaptă lucrurile – localul s-a mutat după colţ, la nici douăzeci de paşi. Îl vizităm de îndată, ca pe o rudă la care nu am mai ajuns de un an.
Surpriză de proporţii: spaţiu de trei-patru ori mai mare, vitrine frigorifice pline cu arătoase prăjituri, laborator propriu de producţie, aparatură nouă.
Pe un perete, muntele şi marea, combinaţie în care imediat recunosc Riomaggiore. Patronul nu ştia că stătea lângă un fragment de Italie. Se scuză. Îi plăcea peisajul. Mai străbatem o stradă. Ce-o fi făcând Theo? Nimic deosebit. E tot la casa de marcat, unde l-am lăsat anul trecut. Coordonează, de acolo, tot ce se petrece în magazin.
Supraveghează lubeniţele abia aduse, ardeii cam păliţi şi iaurtul din vasele de lut. Vorbeşte cu fiecare client. Dintr-o privire, ştie cum să ţi se adreseze: sârbă, rusă, română.
Când e nesigur – engleză şi germană. Dă bon pentru orice mărunţiş. Zilnic, mii de bonuri şi pungi. Un zâmbet scurt şi simpaticul,”tenchiu verimaţi”. Dar brutăria? Ei bine, acolo aromele şi gusturile ţin locul oricărei lecţii despre Balcani. Dacă exemplifici cu nişte ”degete” date prin susan, cu o plăcintă cu brânză sărată, cu o gogoaşă umplută cu vanilie şi cu una plină cu ciocolată, poţi fi sigur că şi cel mai înfocat naturist se va preda în faţa hulitei băuturi carbogazoase, ce se cere după festin. Dar orăşenii sadea? La Salonic, ajungem repede. Refacem drumul de anul trecut. Sfântul Dumitru e tot în racla lui aurită.
Două străzi mai jos, agora albă a romanilor, cândva, cuceritori. Lângă zidurile groase, cafeneaua nu are nimic schimbat. Strigătele comercianţilor din bazar fac parte din spectacolul zilnic.
La bancomate, nimeni. În schimb, stăm la rând să atingem lustruitul deget de metal auriu al lui Aristotel. Sub arcul lui Galerius, epocile se amestecă printre aromele îngheţatei.
Ciudata apăsare de a sta lângă ceilalţi, duşi de vreo două mii de ani. Absenţele lor convertite în turism. Prin aerul fiert, urcăm la uriaşa cetate de pe deal.
Priveliştea infinitului, cu Alexandru Macedon profilându-se pe scutul Olimpului.