Good-bye!

Mingea zboară prin aer. Mai degrabă plutește le­ne­șă, plictisită, umplând mi­li­oa­nele de ecrane ale trans­mi­siunii în direct.

Cu ochii exoftalmici, spectatorii ur­mă­resc rotirea ei greoaie, pl­a­netă rătăcită printre ga­la­xii. Pară mălăiață dintr-un proverb al primelor ste­reo­ti­pii auzite în copilărie.

Sim­țind brusc pe limbă dul­ceața fructului pârguit cu mulți ani în urmă, portarul își părăsește postul, luând-o zănatic după o himeră hi­p­no­tizantă.

Uimit de această op­țiune, fundașul face pași de zmeu să-i ocupe locul pe linia unei porți emanând tristețe, neputință și groază. Din nefericire, mingea se iz­bește de țeasta singurului adversar și, după ce țopăie ba­tjocoritor, intră în poarta ne­fe­ricitului mălăiață. Goooool!!!

Roșii izbucnesc spre cer de bucurie, în timp ce galbenii din tribune co­boară de pe tencuiala ima­gi­na­ției toți sfinții cunscuți când­va. Din nefericire, gal­be­nii sunt ai noștri…

Sim­bo­luri ale speranței, su­biecte zilnice ale știrilor na­ționale, protagoniști ai campaniilor de marketing prin tricouri, capace de bere și băuturi acidulate, vajnici exponenți ai patriotismului transformați brusc în re­pu­diați substituenți identitari.

Se invocă marile încercări ale istoriei naționale cu și fără cosmetizări, se pun spe­ranțe în planurile secrete ale generalului țintuit pe tușă, se caută energiile din buricul pământului aflat toc­mai în Carpați, dar nimic nu topește plumbul din picioarele și creierii unor domni deja blazați, atenți doar la jocul cifrelor din conturi.

Generalul armatei moarte le face loc pe teren și unor fotbaliști adevărați, ți­nuți până atunci pe mar­gini la bătut mătănii și o lu­mi­nă pare să coboare prin­tre ghetele nesincronizate.

Ba­răăă! Filozofia celor cinci centimetri ai des­ti­nu­lui reactualizându-se într-un ADN al ratărilor con­tem­porane. Sfârșitul me­ciu­lui îi găsește pe ai noștri a­nesteziați lângă niște fire de iarbă prea înalte. Prizonier printre clișee, antrenorul cuvântează adânc: “O în­frân­gere este o înfrângere”, dar “nu ne reproșăm ni­mic.” Așa e! Ce să re­pro­șezi unora pentru care con­vo­carea la națională pare doar o corvoadă sau un bun prilej pentru o nouă com­binație financiară, intonarea imnului neaducând nimic în priviri!

În locul antre­no­ru­lui politician, i-aș fi obligat pe tricolori să stea în tri­bu­nă la toate meciurile Is­lan­dei ca să înțeleagă ce în­seam­nă disciplina, spiritul de luptă, unitatea, mândria și respectul.

La nivel istoric, această în­frângere nu reprezintă de­cât o clipă de nimicnicie, pe când referendumul bri­ta­ni­ci­lor chiar va rămâne un semn în calendar. Dacă în ultimii douăzeci de ani, oamenii ar fi fost consultați în luarea deciziilor im­por­tan­te, Europa ar fi arătat alt­fel, păstrându-și cu a­de­vă­rat identitatea.