Gogu Petrof: “Am fost cel mai tânăr oltean din trenul groazei spre Bărăgan… nici bilet nu îmi trebuia! Aveam doar 18 zile”

Gogu Petrof – cel mai mic vlăs­tar al familiei că­pi­ta­nu­lui Iancu Petrof, a luat calea pribegiei în braţele mamei sale Petria, când avea doar 18 zile de viaţă. Margareta, sora cea mare avea şi ea pa­tru ani când au venit mi­li­ţie­nii cu ordinul prin care li se stabilise “Domiciliu O­bli­ga­toriu” în Bărăgan. Sin­gura vină a căpitanului Pe­trof, fusese aceea că a be­ne­ficiat de o bursă din partea Familiei Regale, devenind astfel cadet în armata Ro­mâ­niei şi mai apoi ser­vin­du-şi ţara, pe toate fron­tu­rile, până la sfârşitul răz­bo­iu­lui.

Tatăl demisionat din Miliţie

De loc din Gârla Mare, lân­gă Cuşmir, căpitanul Petrof a fost încadrat în Miliţie du­pă 1949. Dosarele deporta­ţi­lor tocmai începuseră să fie un subiect zilnic al şe­din­ţelor politrucului din u­ni­tate. “Tata a făcut şcoala de ofiţeri, războiul, apoi a fost trimis să activeze în Mi­­liţie. Nu a suportat să fal­si­fice dosare prin care fa­milii întregi au fost rupte de la casele lor şi trimise în mij­locul câmpului. A demi­sio­nat şi la scurt timp a găsit un post de notar la Cuşmir. Colegii săi îl tot preveneau că ar putea să urmeze şi el, dar tata nu a spus niciodată nimic mamei, să nu o în­gri­j­oreze”, povesteşte Gogu Pe­trof.

Chiar şi miliţienilor le era teamă de greva foamei

În ziua fatidică de Rusalii 1951, inevitabilul s-a pro­dus. Un ofiţer urmat de câţi­va soldaţi au venit cu un ca­mion în care au urcat toţi patru membri ai familiei şi câteva bagaje. “Părinţii mei au fost întotdeauna nişte oa­meni puternici. Mama spu­nea că la scurt timp după ce am fost urcaţi în trenul groa­zei, cu destinaţia Bără­gan, a hotărât să facă greva foa­mei. Nici măcar tata nu a putut să o înduplece să re­nunţe. Nu ajunsesem decât la Craiova. Am fost coborâţi pe peron, doar noi. Mili­ţie­nilor le era frică de cu­vin­te­le “greva foamei”şi cu atât mai mult, ele  să vină de la o femeie care alăpta un prunc de câteva zile. Mama a zis că va muri şi ea şi eu dacă nu mă mai poate a­lăp­ta. Atunci au anunţat mai de­parte şi a venit un şef de-al lor să vadă care e situaţia. În­tre timp trenul a primit or­din de plecare iar noi am ră­mas în gară la Craiova, cu soarta nedecisă”, adaugă dl. Pe­trof. Între timp, în gara cra­ioveană miliţienii au mai gă­sit un suflet rătăcit…o sâr­boaică din Naideş, care avea să aibe aceeaşi viaţă ca  noi, în anii ce urmau să vi­nă.

Deportaţi din Oltenia în… Oltenia

Decizia autorităţilor co­mu­nis­te asupra destinului fa­mi­liei Petrof a fost una ne­maiîntâlnită până atunci. Aceştia au decis ca cei patru membri, împreună cu sâr­boai­ca (n.r. – Gogu Petrof nu îşi mai aminteşte numele acelei femei, o ştia doar cum o strigau ei “madama”) să fie strămutaţi,  cu do­mi­ci­liul obligatoriu la o palmă de casă, în comuna Stăneşti din judeţul Gorj. “Pentru în­ce­put am stat la cineva. Nu a­veam voie să plecăm din zonă. Tata era singurul care putea pleca mai departe, la lucru. Devenise muncitor la sondă din căpitan al armatei Regale. După ceva vreme ne-am făcut o căsuţă, în care am locuit până la fi­na­lul deportării. Lipsurile şi sărăcia erau la ordinea zilei. Ai mei munceau pe brânci să avem o pâine pe masă, dar niciodată nu se plân­geau. Nu au spus niciodată: cine am fost şi ce am ajuns. Între timp crescusem şi am început să merg la şcoala din Stăneşti”.

La opt ani aveam “titlul” de duşman al poporului

La doar câţiva anişori, elevul Gogu Petrof avea par­te de un tratament spe­cial din partea “tovarăşei” în­văţătoare. “Eram tratat spe­cial. Cu toate că am fost foarte bun de carte, nu în­ţe­legeam de ce nu mă face şi pe mine pionier. Eram fas­ci­nat de cravata roşie şi o mai împrumutam de la colegi să văd cum îmi stă. Nu ştiam că eu fac parte dintr-o castă anume…Duşman al popo­ru­lui, la opt ani! Chiar şi în bancă, am stat singur şi în spatele clasei tot timpul. Eram marginalizat şi toată copilăria am petrecut-o aşa. Ve­neam acasă, uneori plân­gând şi îl întrebam pe tata de ce nu mă face şi pe mine pionier. El mă săruta pe frun­te şi de fiecare dată mă liniştea, spunându-mi: nu te necăji, nimeni nu poate să îţi ia ce faci tu prin muncă cinstită. Şi eu şi mama ta suntem mândri de tine! De­por­tarea noastră a durat a­proa­pe dublu, faţă de cei pri­goniţi în Bărăgan, am a­vut domiciliu obligatoriu a­proape nouă ani, până în 1960, când ne-am întors a­ca­să. De fapt, în Turnu Severin, pentru că la noi acasă era de mult sediul unei instituţii a statului. Am stat în chirie, iar ai mei s-au angajat pe unde au putut. Tata,  manipulant în gară, iar mama la o staţie de si­foa­ne. Adolescenţa mea a fost destul de normală. La oraş nu ştiau foarte mulţi că noi suntem consideraţi duş­mani de clasă. Eram destul de frumuşel şi dezgheţat la minte, aşa că reuşisem să mă iubesc în secret cu Ma­ria­na, fata primului se­cre­tar”, îşi aminteşte Gogu Pe­trof.

Orice pierzi poţi repara…demnitatea niciodată!

“Eu voiam să merg la Şcoala Militară, dar tata nu voia să audă de asta. Cu toată împotrivirea lui am mers să dau probele spor­ti­ve pe care le-am trecut cu brio, dar am fost respins pentru că nu aveam origine sănătoasă. Am trăit cu asta în spate mulţi ani. După ce­va timp am decis să urmez  Facultatea de Medicină Ve­te­ri­nară, la Timişoara. Ţin min­te şi acum propaganda lui Ion Iliescu, care era prim-secretar cu tineretul, des­pre democraţie şi drep­tu­rile omului în Republica Socialistă România. Toţi colegii erau uimiţi că eu nu vreau să ascult vorbele a­ce­lea măreţe şi înălţătoare des­pre construcţia so­cia­lis­mu­lui cu faţă umană. Îmi ve­nea să vomit ştiind ce am pă­­timit. După terminarea facultăţii, am devenit şef de fermă la Pişchia. Cred că am fost singurul şef de fermă care se ţinea scai de activistul de partid, voiam să mă fac membru de partid, dar nu cu orice preţ… îmi doream o butelie nou-nouţă. Nu am reuşit niciodată să am nici cravata şi nici car­ne­tul roşu. Am dat până la urmă o groază de bani şi mi-am cum­părat butelie. Când tre­cea Ceauşescu spre casa de vânătoare de la Pişchia, venea securistul care mă a­vea în “dotare” şi mă scotea la o bere. Nu era obraznic, doar de la mine se hrănea.

Nu răscoli ceea ce nu îţi place în viaţă

“După 1990, mama a în­cer­cat în repetate rânduri să recupereze casa din Gârla Mare dar fără rezultat. Sta­tul a invocat o aberaţie de care numai la noi în Ro­mâ­nia poţi auzi. Investiţiile care s-au făcut în timp tre­bu­iau plătite de noi, nu mai conta că ne-au scos cu forţa din ea. De multe ori când stă­team la o bere, acasă, îl întrebam pe tata de perioada deportării. Iar el mă ruga o chestie… există atâta docu­men­taţie legată de Rusaliile negre, citeşte şi nu mă mai întreba pe mine. Nu vreau să răscolesc ceea ce nu mi-a plăcut niciodată. Nu îmi pare rău de nimic, dar,  con­si­der că nu am avut parte de ce e mai de preţ în viaţă – li­ber­tatea”. Petria Petrof s-a pră­pădit în anul 2005, iar fostul căpitan Iancu Petrof, în 2011.

Astăzi, sugarul-de­por­tat, de numai câteva zile, Go­gu Petrof s-a retras îm­preu­nă cu soţia într-o co­che­tă casă din localitatea Nă­drag, unde mai deapănă din când în când cu prie­te­nii, gânduri şi amintiri des­pre calvarul din anii ’50.